Cu această ocazie, vreau să încep o nouă serie, dedicată zonei în care m-am născut. Câmpia Bărăganului numai pentru obiectivele sale turistice nu este cunoscută, însă atâtea câte sunt, vreau să le promovez pe cât posibil.

Mai aveam câteva articole, scrise în urmă cu 8-9 ani, cu „împrejurimile Feteștiului”, în care am scris despre Mănăstirea Coslogeni de exemplu, însă cred ca „prin ciulinii Bărăganului” este mult mai sugestiv.

Weekendul trecut am ajuns acasă, la Fetești, iar câteva ore din ziua de duminică le-am rezervat pentru o scurtă plimbare. Aveam 3 obiective pe listă, vor urma astfel 3 articole.

Despre Mănăstirea Hagieni mai auzisem. Nu am mai fost vreodată, dar numele îmi suna foarte cunoscut. Și pe ideea asta am plecat de acasă.. că îmi sună cunoscut, în rest nu mai aveam vreo altă informație. Aveam să aflu că este unul dintre cele mai izolate locuri din zona asta.
A, discutăm despre Mănăstirea Hagieni din Ialomița, bănuiesc că asta a fost clară încă din titlu. Pentru că mai este un Hagieni prin Constanța.

Drumul până dincolo..

Dacă plecați din Fetești, sunt 2 rute de a ajunge la mănăstire. Acum, depinde cât de mult îți iubești mașina. În cazul în care pui pe Waze, poți să pregătești la întoarcere vizita la mecanic. Până să intri în Țăndărei, de pe DN212, te pune să virezi la dreapta, printr-un loc de te crucești și trebuie să întorci, să te asiguri că chiar pe acolo te bagă.

Un drum de pământ, prin câmp, prin pădure, care din start prezenta niște cratere mai ceva ca pe Lună. Așa că am continuat drumul, am străbătut Țăndăreiul, înspre Giurgeni. Iar la un moment dat apare un indicator spre Hagieni.

Aici drumul este tot pe câmp, însă pietruit și poți merge liniștit cu 30-40km/h. Și oricum, mergi maxim 5 minute, asta până vezi râul Ialomița, iar mănăstirea este pe malul celălalt. Atunci m-am prins, că Waze, în nemernicia lui, voia să mă ducă la ușa mănăstirii, nu să mă lase pe malul ălalalt. Dar decât cu mașina făcută franjuri, mai bine traversez eu râul și mai merg puțin pe jos.

Câteva mașini parcate, un vânt puternic, care nu avea în ce să se oprească și un râu ce curgea nervos, între noi și mănăstire. Bun, zic..acum ce facem? O luăm înot, avem barcă, chemăm ferryboatul? Fac 2 pași, iar după o mașină parcată zăresc PODUL. Ei, nu chiar pod. O punte mai degrabă, o improvizație care trece la mai puțin de 1 metru înălțime de apele râului.

Hai Adi, treci căruciorul copilului p-aici. Totuși nu a fost atât de rău, chiar dacă mai zăream apele râului printre șipci, nu am avut vreo spaimă. Și eu am în general, la chestii de genul.

Nu vreau să intru în metafore, epitete și romane SF. Dar când după ce am trecut podul ăla, sau vreți să-l numiți, parcă m-am teleportat într-o altă lume. Sau în alte vremuri, demult apuse.

Ajunși în pustiu

De la râu până la mănăstire mai aveam cam 200-300m de mers pe jos. Pustietate ca aici rar mi-a fost să văd. Mănăstirea este și ea parte dintr-un sat. Doar că satul ia-l de unde nu-i. O primă casă, după dig, care părea de mult abandonată. Avea și o cutie poștală în fața casei, de care și uitasem că a existat vreodată.

După câțiva pași, alte 2 clădiri din chirpic, puse la pământ. Peste drum de mănăstire, o mică gospodărie, cu un câine și 3 găini. În depărtare, pe uliță, parcă se mai văd 2-3 gospodării, dar cine știe în ce stare se află și acelea. Un sat uitat de lume! Dar nu și de Dumnezeu!

Vântul sufla în continuare cu putere, iar pietrele de pe uliță se încăpățânau să blocheze roțile căruciorului. Am ajuns în cele din urmă în curtea mănăstirii. Nu impresiona, nici printr-o curte plină cu flori, vegetație, precum la Crasna, nici prin construcții fantastice. În biserică, slujba de duminică era în toi. „Audiența” era formată din 20-25 persoane, venite din orașele de prin județ, dacă ținem cont de mașinile care au rămas în parcarea de dincolo de râu.

Ca niciodată, am lăsat fuga și am rămas liniștiți, la slujbă. Cam o oră, foarte liniștită, la finalul căreia Edi a fost împărtășit. Toată lumea prezentă a fost invitată și la masă, însă pe noi ne aștepta Eva acasă, iar eu mai programasem vreo 2 opriri.

Despre Mănăstirea Hagieni

Însuși numele indică sfințenia locurilor, hagienii fiind prin definiție pelerinii ce călătoresc spre locuri sfinte. Satul se află la aproximativ 10km depărtare de Țăndărei, accesul fiind mai facil din DN2A, Țăndărei – Giurgeni, de unde se mai merg cam 3km pe drumul pietruit.

Începuturile religioase ale hagienilor apar că prin sec. al XVII-lea, când a fost ridicată o biserică de lemn. Aceasta a fost înlocuită cu una de piatră pe timpul domniei lui Carol I, în 1881, fapt menționat și în pisania de deasupra ușii. Construcția cea nouă a fost finalizată în 1892.

Afectată de numeroasele revărsări ale râului Ialomița, iar mai apoi părăsită în 1975, ignorată de autorități, vechea mănăstire, care acum avea peste 100 ani de existență, ajunsese în ruină. Cu toate acestea, din anul 2001, în jurul acestei ruine se formează un așezământ monahal, iar mănăstirea este reconstruită aproape de la temelie.

Biserica are hramul „Sf.Nicolae”, iar noul paraclis poartă hramul „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorătorul de Mir”, Picturile din biserică, dar cu atât mai mult cele din paraclis sunt minunat executate. Tot aici găsim o icoană făcută cadou în anul 1887.

Drumul spre mașină avea să ne fie tăiat de o turmă de oițe, cu niște miei foarte jucăuși, ce se zbenguiau pe dig. Dincolo de dig, iarăși puntea peste Ialomița, puntea dintre cele 2 lumi.

Următoarea oprire, la doar câțiva kilometri: Casa lui Mihai Viteazul – Orașul de Floci!