Prima oprire a zilei: Mănăstirea Zamfira!

Mulți vor spune că blog-ul ăsta se transformă ușor-ușor într-o subdiviziune a Patriarhiei, la câte biserici și mănăstiri vizitez. Însă aceasta este moștenirea noastră, ca popor creștin de sute de ani. Pe drumul spre Cheia am trecut pe lângă 4 mănăstiri, în 150 km. Și cu siguranță erau și altele. Desigur, mi-aș fi dorit să avem castelele de pe Valea Loarei, mai multe muzee, sau atracții turistice de anvergură.

Dar trebuie să ne mulțumim cu ce avem, iar aceste mănăstiri sunt de multe ori oază de liniște, care merită vizitate, măcar pentru câteva minute.

Slujba în curte, biserica închisă

Mănăstirea Zamfira este genul care nu necesită o mare abatere de la drumul principal, deci merită să-ți „rupi” măcar 20-30 minute dintr-o zi de vacanță. Dacă ești credincios, sau pasionat de pictură, poți petrece mult mai mult timp, admirând creațiile lui Nicolae Grigorescu.

Am ajuns aici în jur de ora 10, după ce am văzut un indicator pe marginea drumului. Nu știam de Zamfira, dar cunoșteam faptul că pe traseu sunt câteva lăcașe ce merită vizitate.

Duminică fiind, strada era plină de mașini parcate, iar în curtea mănăstirii s-au strâns zeci de credincioși. Biserica era închisă. Din mesajul afișat pe ușă, înțeleg că au avut loc niște renovări, dar nu s-a primit aviz încă. Ceva de genul. Păcat că nu am putut vedea creațiile lui Nicolae Grigorescu, dar oricum era imposibil, într-o dimineață de duminică. Data viitoare, într-o zi mai liberă.

Biserica se află la doar 15km depărtare de Ploiești, deci nu este greu de ajuns aici. Mai exact, aparține de comuna Lipănești, pe Valea Teleajenului.

Scurt istoric Mănăstirea Zamfira

Istoria sa începe prin 1714, când Zamfira, văduva lui Manuil Apostol, om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, a fost ucis de turci. Cea care va da numele mănăstirii și a satului, începe să înalțe o biserică. Lucrările aveau să fie continuate și finalizate de nora sa, Smaranda. Este una dintre puținele mănăstiri ce au ctitori 2 femei.

Inițial biserică de mir, ajunge schit pentru călugări, iar ulterior, în 1832 devine schit de maici. Construcția se degradează foarte mult pe la jumătatea anilor 1800, iar Mitropolitul Nifon decide ridicarea unei biserici noi, mai mare, la câțiva pași depărtare.

Astăzi, biserica veche a rămas în mijlocul cimitirului, în afara curții mănăstirii. Biserica nouă, cea mare, este terminată în 1858. Concomitent au fost făcute lucrări de renovare și la biserica veche, rămasă paraclus al noii ctitorii.

Pictura lui Nicolae Grigorescu

Chiar înainte de a se finaliza construcția, este adus Nicolae Grigorescu, un tânăr de doar 18 ani, pentru a picta interiorului noului lăcaș. Pe baza unor icoane realizate pentru biserica din Băicoi și Mănăstirea Căldărușani, este considerat omul potrivit pentru o lucrare de așa amploare.

Cum nu am avut acces în interiorul bisericii, poze nu am, dar vă las un link de pe googlemaps, unde se pot vedea excelent picturile lui Grigorescu. Apasă aici.

Bunul prieten al pictorului, Alexandru Vlahuță, amintea acest episod, în lucrarea „Pictorul Grigorescu”, cunoscut atunci mai mult sub apelativul „Nicu Zugravul”:

„Eram de cincisprezece ani când meșterul care zugrăvea biserica de la Zamfira m-a luat cu el să-i fac sfinții de la catapeasmă. Acolo am cunoscut o fetică tot așa cam de vârsta mea. Foarte frumoasă. Avea niște ochi mari albastri, și-n toată figura o expresie dulce, de-o cumințenie îngerească. Și, nu știu cum, că ne-am pomenit prieteni. Seara, când isprăveam de lucru, ne-ntâlneam în grădina bisericii. Era vară, liniște, frumos ca în vis. Și ne primblam alături, țiindu-ne de mână, și nu ne spuneam nimic. Da’ eram așa de fericiți, cum numai la vârsta aceea poți fi. Când ne despărțeam, ne strângeam de mână, ne șopteam încetișor: „Noapte bună”, și ne dam întâlnire pe a doua zi, tot la ceasul și în locul acela… Ea era pentru mine tot ce făcuse Dumnezeu mai frumos pe lume. Și nici nu mai puteam gândi altceva. Odată, plecase zugravul la târg, și se vede că se-ncurcase la vrun chef, c-a lipsit două zile. Ajunsese cu lucrul la turla cea mare din mijlocul bisericii, unde mai rămăsese de făcut un serafim în creștetul bolții. Îmi isprăvesc eu ce-aveam de isprăvit și mă urc pe șchele, mă cocoțez pe un scaun, ca s-ajung, și cât oi fi lucrat eu acolo nu știu, da’ când dau să mă depărtez puțin ca să văd ce făcusem, o dată aud, de la spatele meu, glasul jupânului: „Brabo, mă băiete, să trăiești! E cel mai frumos înger pe care l-ai făcut tu. Leită Mariuca popii, da’ parcă-i și mai frumoasă aici.” Fără să vreau, făcusem chipul de care tot sufletul meu era plin…”

—Alexandru Vlahuță: Pictorul Grigorescu, Capitolul II VIAȚA PICTORULUI, 1910

De notat faptul că este singura lucrare în frescă a lui Nicolae Grigorescu, fiind obligat prin contract. Nu a fost cea mai inspirată decizie a beneficiarului, întrucât părțile pictate în frescă s-au degradat rapid. Zonele pictate în ulei s-au păstrat mult mai bine, de exemplu chipurile și mâinile sfinților.

Picturile deteriorate au fost refăcute pe parcursul anilor, de zugravi mai mult sau mai puțin pricepuți. Din fericire, ce a fost stricat de cei din urmă, s-a reușit a fi salvat în cele din urmă, iar pictura originală a lui Grigorescu a fost salvată.

Un mare admirator al Mănăstirii Zamfira a fost Nicolae Iorga, probabil cel mai mare istoric român. Stabilit în apropiere, la Vălenii de Munte, unde astăzi există Muzeul Memorial Nicolae Iorga, istoricul și-a dorit să fie înmormântat aici. Însă cum posteritatea este cea care decide, în cazul unor asemenea personalități, Nicolae Iorga a ajuns la Cimitirul Bellu.

Cu toate acestea, mormintele a cinci membri ai familiei lui Nicolae Iorga se află la Mănăstirea Zamfira.