Circuit în Balcani cu mașina: 14 zile – 8 țări

Am plecat de acasă la 2 dimineața, cu mașina încărcată până în plafon, cu doi copii adormiți pe bancheta din spate și cu un itinerariu de 14 nopți pe aplicație, ca să-l avem și fără internet. Direcția: Balcanii, de la nord la sud, dintr-o singură bucată — Serbia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Albania.

Nu toți Balcanii, ca să fiu corect: Kosovo și Macedonia de Nord au rămas pe lista următoare, pentru că ocolul până la Skopje ne dezechilibra tot itinerariul. Un drum pe care voiam să-l fac în ritmul meu: cu opriri pentru înghețată, cu certuri despre cine stă la fereastră și cu libertatea de a schimba planul la micul dejun.

Am scris articolul pe bucăți, de pe drum — pe terase, în camere de hotel, cu nisip în papuci— și l-am închis acasă, după 14 nopți și 3500 de kilometri. Nu e un ghid steril, făcut din broșuri. E jurnalul unei familii care a condus prin opt țări și care a învățat, pe pielea ei, câte ore poți sta blocat la o graniță în iulie, cât de rece e apa la Kravice și cât de alunecoasă e piatra de pe podul din Mostar.

Dacă te gândești să faci același drum — cu copii, cu mașina personală, în plin sezon — sper că textul de mai jos îți economisește câteva ore de căutări și, mai important, câteva greșeli.

Traseul complet: ce am legat și de ce

Am construit itinerariul pe un principiu simplu: maximum trei-patru ore de condus pe zi, cu excepția zilei de plecare și a celei de întoarcere. În teorie. În practică, Balcanii au râs de mine de două ori, și îți spun exact unde.

Zi	Traseu	Cazare
1	București → Cetatea Golubac → Belgrad	Belgrad
2	Belgrad → Zagreb	Zagreb
3	Zagreb → Rastoke → Rakovica	Rakovica (lângă Plitvice)
4	Lacurile Plitvice → Mostar	Mostar
5	Mostar → Blagaj → Bunski Kanali → Počitelj → Kravice → Trebinje	Trebinje
6	Trebinje → Muntele Srđ → Dubrovnik → Budva	Budva
7	Plaja Jaz → Kotor → Budva	Budva
8	Budva → Shkodër → Durrës	Durrës
9–10	Durrës (plajă, Tirana)	Durrës
11–13	Durrës → Vlorë → pasul Llogara → Ksamil	Ksamil
14	Ksamil → nordul Greciei → Bulgaria (Mănăstirea Rila) → București	—

Opt țări traversate — România, Serbia, Croația, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru, Albania, iar la întoarcere Grecia și Bulgaria — patru monede diferite, nouă treceri de frontieră și aproximativ 3.500 de kilometri. Cazările le-am rezervat pe toate din primăvară; în iulie, pe coasta Adriaticii, improvizația se plătește scump.

Bucla de întoarcere e, de fapt, partea deșteaptă a itinerariului: din Ksamil ieși prin Grecia, traversezi nordul ei pe autostradă adevărată și intri în Bulgaria, cu direcția Sofia. În loc să te întorci pe unde ai venit, închizi un cerc complet — și, în plus, prinzi cel mai bun asfalt din tot circuitul exact în ziua în care ai nevoie de el cel mai mult – sau cel puțin așa speri.

Ce nu am prins, ca să știi de la început: Kosovo și Macedonia de Nord. Skopje a fost în itinerariu până în ultimele versiuni, dar ocolul îmi adăuga o zi întreagă de condus și îmi rupea ritmul dintre Bosnia și coastă. Le păstrez pentru un circuit separat, care merită oricum propria vacanță, nu un colț dintr-a altcuiva. Grecia, în schimb, o prindem — dar doar în tranzit, pe drumul de întoarcere, ceea ce nu se pune la socoteala unei vizite.

Ziua 1. Cetatea Golubac și un Belgrad la 9 dimineața

Fortăreața de pe Dunăre care ne-a primit doar din exterior

Am ales varianta prin Porțile de Fier, nu autostrada prin Bulgaria. Motivul: Cetatea Golubac, fortăreața medievală care păzește intrarea în defileul Dunării, la marginea Parcului Național Đerdap. E, probabil, cea mai fotogenică fortăreață de pe tot cursul fluviului: apă pe trei laturi, stâncă în spate, nouă turnuri urcând pe creastă ca dinții unui pieptene.

Am ajuns la 7 dimineața. Era închisă. Ceea ce, dacă stau să mă gândesc, e absolut logic — cetatea se deschide undeva pe la 10, iar noi treceam pe lângă ea cu trei ore mai devreme. Am oprit în parcarea vizitatorilor (gratuită), am coborât copiii să se dezmorțească și am fotografiat-o din exterior, de jos, cu Dunărea lată în spate și lumina de dimineață căzând pe ziduri.

Cetatea Golubac

Sfatul meu: nu-ți face reproșuri dacă ajungi la ore imposibile. Golubac arată spectaculos și din afară, iar parcarea și perspectivele de jos sunt accesibile oricând. Dacă însă vrei să intri, calculează-ți plecarea ca să fii acolo după 10 și rezervă-ți 1–2 ore. Biletul e în jur de 750 de dinari pentru un adult. Noi am pierdut interiorul, dar am câștigat trei ore de Belgrad — iar la un drum de 14 zile, timpul e moneda cea mai scumpă.

De la Golubac până în Belgrad sunt vreo două ore de drum pe malul Dunării, un drum care șerpuiește pe sub munte și îți dă, din când în când, priveliști spre malul românesc. Am intrat în capitala Serbiei pe la 9 dimineața — cu o zi întreagă în față și cu problema clasică a check-in-ului de după-amiază.

Sfântul Sava: aurul care te oprește în prag

Din tot Belgradul, ce mi-a rămas cel mai puternic în minte e Catedrala Sfântului Sava. Din exterior, e masiv, alb, aproape sever — una dintre cele mai mari biserici ortodoxe din lume. Nimic nu te pregătește pentru interior.

Când treci pragul, intri într-o cupolă de aur. Zeci de mii de metri pătrați de mozaic, lucrat bizantin, care prinde lumina și o întoarce înapoi peste tot: peste pardoseală, peste fețele oamenilor, peste umerii copiilor care s-au oprit brusc din vorbit. Am mai văzut biserici acoperite cu mozaic. Nu am mai văzut una în care aurul să funcționeze ca o sursă de lumină, nu ca o decorație. Merită coborât și în criptă, care e o lucrare separată, la fel de impresionantă.

Intrarea e liberă. Dacă ai de reținut un singur obiectiv din Belgrad, reține-l pe acesta.

Catedrala Sf. Sava

Kalemegdan, Knez Mihailova și transportul gratuit

Am urcat apoi la Kalemegdan, cetatea de la confluența Savei cu Dunărea. Nu e o cetate pe care o „vizitezi” în sensul clasic — e un parc uriaș, cu ziduri, tunuri, biserici mici ascunse pe sub bastioane și statuia Pobednik privind spre apă. Priveliștea de la vârf, cu cele două ape care se împreunează sub tine și cu Novi Beograd în față, e cel mai bun motiv să faci urcarea. Pentru copii, e ideal: spațiu de alergat, tunuri de escaladat, înghețată la fiecare cincizeci de metri.

Dar surpriza plăcută a orașului a fost, pentru noi, strada Knez Mihailova — artera pietonală care coboară din Kalemegdan spre centru. Are ceva ce nu se poate construi cu bani: viață. Terase pline la ora patru după-amiaza, muzicanți la fiecare colț, clădiri de secol XIX renovate și oameni care nu par grăbiți nicăieri.

Iar acum partea pe care nu o vezi în ghiduri, dar care contează enorm când călătorești cu familia: transportul public în Belgrad e complet gratuit. Autobuze, tramvaie, troleibuze, trenul urban — te urci și mergi, fără bilet, fără card, fără aplicație. Măsura e în vigoare de la 1 ianuarie 2025, iar Belgradul a devenit astfel cel mai mare oraș european cu transport gratuit. Singurele excepții sunt minibuzul spre aeroport și liniile „E”. Pentru o familie de patru care se plimbă toată ziua, asta înseamnă bani reali rămași în buzunar și zero bătaie de cap cu automatele de bilete.

Marea problemă a Belgradului: cardul nu merge aproape nicăieri

Și acum lucrul care ne-a stricat, concret, o parte din zi — și pe care nu l-am găsit menționat în niciun ghid înainte de plecare.

La peste 70% dintre magazinele în care am intrat în Belgrad nu se accepta plata cu cardul. Nu vorbesc de tarabe sau de chioșcuri de la marginea drumului. Vorbesc de magazine cu vitrină, de brutării, de localuri, de suveniruri, de mici alimentare din centru. Doar cash, doar în dinari.

Pentru cineva care vine cu mașina din România și care e obișnuit să plătească o cafea cu telefonul, e o schimbare de reflex la care nu ești pregătit.

Cum să nu pățești ca noi: scoate dinari serbești în numerar imediat ce intri în oraș, nu când ai nevoie de ei. Scoate de la bancomatele băncilor mari, nu de la cele independente din zonele turistice, care au comisioane mult mai agresive. Și nu schimba tot bugetul în dinari: dacă pleci apoi spre Croația, dinarii rămași sunt greu de schimbat înapoi la un curs decent.

Menționez asta apăsat pentru că e singurul motiv real pentru care Belgradul nu ia o notă mai mare de la mine. Restul e bine: oameni calzi, prețuri mici, transport gratuit. Dar o zi de oraș în care te întrerupi de două ori ca să cauți numerar e o zi mai proastă decât ar fi trebuit să fie.

Belgrad — nota mea: 7/10
Un oraș cu energie, cu oameni calzi și cu un raport calitate-preț imbatabil. Sfântul Sava și Knez Mihailova justifică singure oprirea. Ce l-a costat punctele: la peste 70% dintre magazine nu se putea plăti cu cardul, deci vino cu dinari în buzunar de la început. În plus, nu e un oraș care te copleșește vizual, iar o zi e suficientă ca să vezi ce e de văzut. Ideal ca prima escală pe drum, nu ca destinație de vacanță în sine.

Ziua 2. Drumul greu prin Serbia și un Zagreb ordonat

Patru sute de kilometri care se simt ca șase sute

Aici am primit prima lecție. Pe hârtie, Belgrad–Zagreb sunt vreo 400 de kilometri și patru ore și jumătate. În realitate, drumul prin Serbia spre granița croată s-a simțit greoi: trafic greu de camioane, sectoare unde ritmul se rupe complet, taxare pe porțiuni, plus trecerea de frontieră. Nu a fost un drum periculos, a fost un drum obositor — genul care te scurge fără să-ți dai seama.

Am ajuns totuși bine în Zagreb, la ora la care ne propusesem. Sfatul practic: dacă ai copii, planifică o oprire lungă la jumătatea acestui segment, nu două scurte. Și pornește dimineața, nu la prânz.

Zagreb

Piața Ban Jelačić, catedrala și Orașul de Sus

Zagrebul ne-a primit cu Piața Ban Jelačić — inima orașului, cu tramvaie albastre care taie piața la fiecare două minute, ceasul de întâlnire al tuturor și fântâna Manduševac într-un colț. De acolo, orice direcție e bună.

Am urcat la catedrală și apoi în Gornji Grad, Orașul de Sus — partea medievală, cu străduțe de piatră, cu Poarta de Piatră unde oamenii încă aprind lumânări, cu Turnul Lotrščak și cu acoperișul în mozaic colorat al bisericii Sf. Marcu, cel mai fotografiat obiectiv din oraș. Orașul de Sus e liniștit, aristocratic, cu felinare pe gaz aprinse manual seara. Se vizitează pe jos în două-trei ore, iar dacă ai copii obosiți, funicularul cel mai scurt din Europa îți urcă tot grupul în 55 de secunde.

De reținut: catedrala din Zagreb e de câțiva ani în lucrări de consolidare, după cutremurul din 2020, iar turnurile pot fi în schele.

Tkalčićeva — sufletul orașului

Dacă Belgradul are Knez Mihailova, Zagrebul are Tkalčićeva. Și, sincer, îmi pare că aici e sufletul orașului. O stradă lungă, pietonală, construită pe locul unui vechi curs de apă, cu case joase colorate și cu terase pe ambele părți, una lângă alta, kilometru după kilometru. Seara se umple complet. Nu e „turistic” în sensul rău — e locul unde ies și localnicii, iar diferența se simte.

Am mâncat pe una din terase, ne-am plimbat până la capăt, ne-am întors. Alături e Piața Dolac, piața de legume și fructe cu umbrelele roșii, care dimineața e un spectacol în sine — mergi acolo la ora nouă, cumperi fructe pentru drum și vezi orașul cum funcționează de fapt.

Zagreb — nota mea: 7/10
Zagrebul pare mai organizat, mai curat și mai „european” decât Belgradul — se vede în infrastructură, în trafic, în felul în care sunt întreținute clădirile. Dar, spre surprinderea mea, nu am găsit nici pe departe la fel de multe puncte de atracție. E un oraș plăcut de trăit, nu neapărat unul de vizitat. O zi e mai mult decât suficientă.

Ziua 3. Rastoke și Rakovica — ziua care ne-a salvat vacanța

După două capitale în două zile, aveam nevoie de altceva. Așa a apărut, în itinerariu, ziua asta: fără orașe, fără muzee, fără liste de obiective. Doar natură. A fost, retrospectiv, cea mai bună decizie de planificare din toată vacanța.

Morile de apă din Rastoke

Rastoke e un sat mic, lipit de orășelul Slunj, la vreo 30 de kilometri de Plitvice, acolo unde râul Slunjčica se prăbușește în Korana printr-o serie de cascade mici. I se spune „micul Plitvice”, și nu e o exagerare de marketing: aceeași apă turcoaz, aceleași bariere de travertin, aceleași cascade — doar că, în loc de parc național, aici oamenii și-au construit casele peste apă.

Am făcut turul satului. Casele vechi de piatră și lemn stau direct pe stâncă, cu apa curgând pe sub ele, iar morile de apă — unele încă funcționale, cu roțile de lemn care se învârt leneș — sunt punctul central al vizitei. Se plătește o intrare simbolică pentru circuitul amenajat, care merită: podețe, puncte de belvedere și o senzitivitate rară în felul în care e păstrat locul.

Durata? O oră și jumătate–două, relaxat. Rastoke nu e o destinație de o zi. E însă cea mai bună oprire posibilă între Zagreb și Plitvice, iar copiii au fost fascinați de morile care încă macină.

Rastoke

Picnic pe malul Koranei

Am încheiat ziua exact cum trebuie: picnic pe malul Koranei. Am cumpărat de mâncare de dimineață din piața din Zagreb, am găsit un loc pe iarbă la marginea apei și am stat acolo până s-a răcorit. Copiii au alergat, au stat cu picioarele în apă, nimeni nu s-a uitat la ceas.

Cazarea am ales-o intenționat în natură, la vreo 10 kilometri de Plitvice, în zona Rakovica — o casă cu spațiu de joacă și grătar, liniște absolută și zero trafic. Diferența față de a dormi în Zagreb sau lângă intrarea aglomerată în parc e uriașă, la un preț mai mic. Iar dimineața următoare am fost la poarta parcului în douăzeci de minute, înaintea autocarelor.

Recomandarea mea pentru familii: nu programa Plitvice ca oprire de tranzit, într-o zi în care mai conduci și 400 de kilometri. Rezervă-i o zi întreagă și dormi în zonă cu o noapte înainte. Ziua de natură dinaintea parcului (Rastoke + picnic) a fost supapa de care aveam nevoie după două zile de orașe și mașină.

Ziua 4. Plitvice: frumos, dar obositor. Și seara la Mostar

Traseul C: patru ore, vaporaș, tren și cam tot ce e de văzut

Am intrat dimineață, cu biletele luate din timp online — obligatoriu în iulie, altfel riști să nu prinzi intervalul dorit. Am ales traseul C, cel care combină cel mai bine cele două părți ale parcului: lacurile de jos, cu Veliki Slap, cascada cea mai mare, și lacurile de sus, mai liniștite și mai verzi. Traseul include vaporașul electric care traversează lacul Kozjak și trenulețul panoramic — ambele incluse în bilet, ambele necesare, pentru că altfel distanțele devin imposibile cu copii.

Ne-a luat aproximativ patru ore. Am văzut, practic, tot ce e de văzut. Apa e de un turcoaz care nu pare real, pasarelele de lemn te duc la câțiva centimetri peste cascade, iar Veliki Slap, văzut de jos, îți taie respirația.

Și acum partea onestă: a fost frumos, dar obositor. Foarte obositor. Patru ore de mers aproape neîntrerupt, în aer umed, cu urcări pe scări, în mijlocul unui flux continuu de oameni pe pasarele înguste unde nu poți nici să te oprești, nici să depășești. Plitvice în iulie nu e o plimbare — e un maraton frumos. Dacă mergi cu copii mici, planifică-ți traseul cel mai scurt și nu-ți fie rușine de asta.

Plitvice

Drumul spre Mostar, cu rezervorul de energie pe zero

Greșeala zilei: am pus drumul Plitvice–Mostar imediat după parc. Pe hârtie, sunt vreo 380 de kilometri și cinci ore. În realitate, după patru-cinci ore de umblat prin natură, orice drum se simte dublu. Am condus prin Bosnia cu ochii mici, cu copiii adormiți, oprindu-mă mai des decât aveam nevoie. Dacă aș reface itinerariul, aș tăia din altă parte și aș pune o noapte în plus pe traseul acesta.

Mostar seara: frumos, aglomerat, foarte turistic

Și totuși — Mostar seara a fost foarte frumos. Poate cel mai frumos moment al primei jumătăți de vacanță. Stari Most, podul otoman reconstruit, iluminat, cu Neretva verde-smarald curgând dedesubt și cu străduțele de piatră lustruită de atâtea tălpi. Are o atmosferă pe care puține locuri o mai au.

Are și partea cealaltă: mega aglomerat și foarte turistic. La ora nouă seara, pe pod nu se putea trece decât în șir indian, iar pe Kujundžiluk, bazarul otoman, fiecare metru e o tarabă.

Nimeni nu te avertizează cât de alunecos e podul

Și acum lucrul pe care nu l-am găsit scris nicăieri înainte de a merge, deși e primul care te izbește când pui piciorul pe pod: piatra cu care e pavat Stari Most e extrem de alunecoasă, iar traversarea e de-a dreptul dificilă.

Nu e o exagerare. Podul are o arcadă foarte bombată, se urcă și se coboară în pantă serioasă, iar piatra — calcarul local, lustruit de patru secole și jumătate de tălpi — e netedă ca sticla. Constructorii otomani au prevăzut niște nervuri transversale de piatră, un fel de trepte joase menite să-ți dea aderență, dar și acelea s-au tocit. Urci ținându-te de balustradă și cobori cu grijă, punând piciorul lat, ca pe gheață.

Mostar

Nu îmi imaginez cum se traversează pe ploaie. Cred că devine efectiv periculos și sunt convins că se rup picioare acolo în fiecare sezon. Iar dificultatea se adună cu aglomerația: când în fața ta urcă un șir de oameni care se opresc din trei în trei pași ca să facă poze, nu poți nici să-ți alegi unde calci, nici să te oprești tu.

Am mâncat pe malul râului, la o terasă cu vedere directă la pod. Priveliștea a fost impecabilă. Mâncarea, în schimb, nu a fost wow — decentă, dar clar la un preț de locație. E prețul pe care îl plătești pentru masa cu vedere; dacă vrei mâncare bosniacă adevărată, urcă două străzi mai sus, departe de apă.

Un lucru pe care nu-l anticipam: Mostar a fost cel mai bun loc pentru cumpărături din tot circuitul. Atmosfera otomană te împinge spre asta — cupru bătut manual, seturi de cafea, covoare mici, rășnițe de cafea, bijuterii, obiecte lucrate pe loc de meșteri care își au atelierul în spatele tarabei. Prețurile se negociază, calitatea e reală, iar suvenirurile de aici sunt singurele din toată vacanța care nu arată ca suveniruri. Dacă îți faci un buget de cumpărături pentru un singur oraș, fă-l pentru Mostar.

Ziua 5. Turul Herțegovinei: Blagaj, Bunski Kanali, Počitelj și Kravice

Ziua asta a fost, tehnic, cea mai plină din tot circuitul — și una dintre cele mai bune. Patru opriri, niciun kilometru irosit, nicio graniță de trecut. Tot în Bosnia, de dimineață până seara.

Dimineața, încă o dată prin Mostar

Am profitat că dormeam în oraș și am reluat Mostarul dimineața, la lumină și fără mulțime. E un alt oraș. Podul se vede întreg, poți sta pe el, poți fotografia fără douăzeci de capete în cadru, iar cafenelele de pe Neretva sunt goale. Dacă ai o singură noapte în Mostar, folosește dimineața următoare, nu doar seara — vezi practic două orașe diferite.

Blagaj Tekke: merită ocolul, nu neapărat biletul

La prânz am plecat spre Blagaj, la vreo 15 minute spre sud-est. Tekke-ul din Blagaj — casa derviș construită acum vreo 600 de ani — stă lipit de o stâncă de 200 de metri, exact la izvorul râului Buna, unul dintre cele mai puternice izvoare carstice din Europa. Apa iese direct de sub muntele acela, turcoaz și rece, și pornește imediat ca râu adevărat.

Blagaj Tekke

Locul e spectaculos. Merită cu siguranță ocolul. Dar am și o observație pe care nu o găsești în ghiduri: nu merită neapărat vizitat interiorul casei. Am plătit 5 euro de persoană și, sincer, cu patru persoane socoteala devine serioasă pentru ce vezi înăuntru — câteva camere restaurate, o expoziție modestă. Priveliștea cea mai bună, cea care apare în toate fotografiile, o ai gratuit, de pe podul de peste apă și de pe terasele de vizavi.

Timp necesar: maximum 30 de minute. Poate 45, dacă bei o cafea pe terasa de lângă apă — și pe aceea ți-o recomand, e o răcoare de altă lume la prânz, în iulie.

Bunski Kanali — oprirea de cinci minute care merită zece

Între Blagaj și Počitelj am făcut un popas scurt la Bunski Kanali, „canalele Bunei” — locul unde Buna și Bunica, două râuri carstice care izvorăsc la câțiva kilometri una de alta, se împreunează și se despart apoi în mai multe brațe peste o barieră de travertin, înainte de a intra în Neretva.

Nu e un obiectiv, e un loc. Nu se plătește nimic, e chiar lângă drumul principal, are câteva bănci de picnic și un punct de unde vezi cum se ciocnesc două ape de culori diferite. Apa formează bălți puțin adânci, verzui, în care localnicii se bagă vara — pentru familiile din Mostar, asta e destinația de weekend, nu Tekke-ul. Sunt și câteva restaurante cu platforme de lemn direct peste apă, unde se mănâncă păstrăv prins în Buna.

Îți ia zece-douăzeci de minute și e fix pe drum. Singura atenționare: curenții sunt puternici în unele brațe, deci cu copiii nu-i lăsa nesupravegheați lângă apă.

Bunski Kanali

Počitelj: urcarea până la moschee, restul lăsat baltă

Počitelj e un sat-fortăreață otoman agățat pe versant, deasupra Neretvei — piatră albă, trepte, chiparoși, un turn cu ceas, o moschee din 1563 și o cetate în vârf. E genul de loc care arată bine din orice unghi și la orice oră.

Noi am urcat până la moschee și acolo ne-am oprit. Orășelul e foarte frumos, dar nu ne-am încumetat să urcăm până la cetate — sunt peste o sută de trepte inegale, la ora două după-amiaza, în iulie, cu copii. Iar priveliștea de la nivelul moscheii e deja generoasă: Neretva verde curgând în vale, casele albe coborând în trepte, dealurile aride de dincolo.

Treizeci de minute sunt suficiente și aici. Pe drum spre parcare, localnicii vând fructe proaspete — smochine, rodii, suc de rodie stors pe loc.

Cascadele Kravice: vedeta zilei, cu trei avertismente

Cascadele Kravice sunt motivul pentru care merită să-ți construiești o zi întreagă în Herțegovina. Un amfiteatru de calcar de vreo 25 de metri înălțime și aproape 100 de metri lățime, din care apa se prăbușește pe zeci de fire într-un bazin larg, verde, în care se poate înota.

Am făcut baie. Copiii au făcut baie. A fost punctul culminant al primei săptămâni și genul de amintire pentru care faci, de fapt, vacanțe cu familia.

Cascadele Kravice

Atenție — trei lucruri pe care trebuie să le știi înainte:

1. Sunt pietre la intrarea în apă și în apă. Nu e plajă, e pietriș și rocă, iar rocile sunt alunecoase. Papucii de apă nu sunt un moft, sunt obligatorii — mai ales pentru copii.

2. Apa e rece. Foarte rece. E apă de izvor carstic, undeva la 16–20 de grade chiar în plin august. Intrarea e un mic șoc, apoi te obișnuiești. Copiii se obișnuiesc mai repede decât adulții, ca de obicei.

3. Merită. Cu tot cu pietre, cu tot cu frig, cu tot cu intrarea de vreo 10 euro pe adult și parcarea separată. Dacă ai un singur loc de bifat în Bosnia în afară de Mostar, bifează-l pe acesta.

Am stat la Kravice aproape trei ore. E singura oprire a zilei care nu se face „în treacăt” — și e bine așa.

Noaptea la Trebinje

În loc să ne întoarcem la Mostar pentru a doua noapte, am schimbat planul din mers și am dormit la Trebinje — cel mai sudic oraș al Bosniei, un orășel de munte așezat pe râul Trebišnjica, foarte aproape de granițele cu Croația și Muntenegru.

A fost una dintre cele mai bune decizii logistice ale vacanței, din două motive. Primul: Trebinje e frumos și nedescoperit — un centru vechi otoman cu platani bătrâni în piață, terase liniștite, prețuri de jumătate față de coastă, un pod otoman (Arslanagić) și o mănăstire pe deal cu priveliște peste toată valea. E, practic, alternativa calmă și ieftină la Dubrovnik, la 30 de kilometri de el.

Al doilea motiv, cel pragmatic: dormind la Trebinje, dimineața următoare ajungeam în Dubrovnik în mai puțin de o oră, înaintea vaselor de croazieră și a autocarelor. Iar asta, cum vei citi mai jos, face toată diferența.

Ziua 6. Muntele Srđ, Dubrovnik și cele patru ore și jumătate care ne-au rupt ziua

Granița, apoi priveliștea de un milion de euro

Trecerea frontierei Bosnia–Croația, dimineață devreme, a fost destul de facilă — douăzeci de minute, fără nervi. Prima oprire nu a fost însă orașul, ci Muntele Srđ, deasupra Dubrovnikului. Și îți spun de ce trebuie făcut în ordinea asta.

De sus, la 400 și ceva de metri, ai acea priveliște — orașul vechi întreg, ca o machetă perfectă, cu zidurile de culoarea mierii, cu acoperișurile portocalii, cu insula Lokrum plutind în albastru și Adriatica întinsă până la orizont. E cea mai bună imagine a Dubrovnikului și, cronologic, e cel mai bun mod de a începe ziua: vezi întâi întregul, apoi cobori în detaliu.

Practic:

• Parcarea de sus e gratuită — dacă urci cu mașina, ceea ce noi am făcut.
• Prețurile la terasa din vârf sunt mari. Foarte mari. Dar merită, măcar pentru o cafea sau o limonadă — plătești, de fapt, un loc la masa cu cea mai bună priveliște din Croația.
• De sus poți coborî direct cu telecabina spre oraș, care e varianta elegantă: lași mașina în parcarea gratuită și te salvezi de coșmarul parcării din centru.

Noi am coborât cu mașina și am parcat într-o parcare publică — aproximativ 4 euro pe oră. Da, ai citit bine. Dubrovnik e, de departe, cel mai scump loc din tot circuitul, iar parcarea e primul indiciu.

Dubrovnik

Orașul vechi și pe urmele „Game of Thrones”

Am intrat prin Poarta Pile și am coborât pe Stradun, strada principală lustruită ca o oglindă, cu fântâna lui Onofrio la un capăt și coloana lui Orlando la celălalt. Dubrovnik e, obiectiv, unul dintre cele mai bine păstrate orașe medievale fortificate din Europa: mănăstirea franciscană cu una dintre cele mai vechi farmacii din lume, Palatul Sponza, catedrala, Palatul Rectorului, străduțe verticale cu trepte și rufe întinse între ferestre.

Și, evident, am mers pe urmele lui Game of Thrones. Debarcaderul de la Poarta Pile, golful care în serial e Blackwater Bay, fortăreața Lovrijenac care joacă rolul Fortăreței Roșii, treptele iezuiților pe care coboară Cersei în celebra scenă. Copiii nu au văzut serialul, dar au fost încântați că merg „pe unde s-a filmat”, ceea ce e suficient.

Am mâncat în oraș — scump, dar acceptabil pentru o dată. Zidurile nu le-am urcat: cu peste 30 de euro de adult și cu soarele de la prânz peste piatra albă, am ales să folosim timpul altfel.

Și apoi: patru ore și jumătate pentru 3,5 kilometri

Aici vine partea de care râd acum și de care nu râdeam deloc atunci.

Am plecat din Dubrovnik spre Budva, un drum de vreo 90 de kilometri și două ore. Am stat patru ore și jumătate ca să parcurgem 3,5 kilometri — coada de la ieșirea din Croația spre Muntenegru. Patru ore și jumătate. Cu doi copii în mașină, cu aerul condiționat pornit și motorul ținut la reanti, avansând câțiva metri la fiecare cinci minute, fără nicio informație despre cât mai durează.

Ne-am plâns de milă, ne-am terminat toată apa și am numărat mașinile din față. Iar când am intrat, în sfârșit, în Muntenegru, era deja atât de târziu încât planul serii s-a dus complet: renunțasem la ideea de a trece prin Kotor în seara aceea și singurul obiectiv rămas era să ajungem la cazare.

Ferry-ul care taie golful în două: Kamenari–Lepetane

Aici am făcut mișcarea care ne-a salvat o oră: am scurtat drumul cu ferry-ul.

Golful Boka Kotorska are o formă de fluture, iar dacă îl ocolești pe uscat — prin Kotor — faci un ocol lung de vreo 40 de kilometri pe un drum îngust, cu localități una după alta. În punctul cel mai strâmt al golfului, la Verige, circulează însă un ferry între Kamenari și Lepetane, care traversează în cinci minute și te scutește de tot ocolul.

Tot ce trebuie să știi despre ferry:

Costă 5 euro pentru o mașină obișnuită. Biletul trebuie luat înainte de urcarea pe ferry — de la casa de bilete de pe rampă, nu se plătește la bord, deci nu te așeza direct la coadă fără să-l cumperi. Traversarea durează cinci minute, iar ferry-urile circulă permanent, la câteva minute unul după altul, inclusiv noaptea. Nu se rezervă nimic, e sistem „vino și urcă”. Ai nevoie de cash, deci ține 5 euro la îndemână în bord.

Câștigul real: aproximativ 40 de kilometri și 45–60 de minute de condus, mai ales seara sau în orele de vârf, când drumul pe lângă Kotor e blocat. La 5 euro, e cea mai bună investiție din toată vacanța.

Am ajuns la cazarea din Budva noaptea, epuizați, dar cu o oră câștigată. Iar Kotorul l-am lăsat pe ziua următoare — și, cum vei citi mai jos, a fost mai bine așa: l-am văzut la lumină, odihniți, în loc să-l bifăm pe fugă la ora zece seara.

Cea mai importantă lecție practică din tot articolul: granița Croația–Muntenegru, în iulie–august, la orele de vârf, este un blocaj real, nu o exagerare. Ce am învățat, prea târziu:

• Nu treci această graniță între 14:00 și 19:00. Fie pornești foarte devreme dimineața, fie o treci după 20:00.
• Există două puncte de trecere — cel de pe coastă (Debeli Brijeg) și unul interior, mai puțin circulat. Verifică ambele în aplicație înainte de plecare; diferența poate fi de ore.
• Pregătește mașina ca pentru o coadă lungă: apă, mâncare, rezervor plin, telefoane încărcate, ceva de făcut pentru copii. Nu există benzinărie sau toaletă în coadă.
• Nu-ți programa nimic în seara respectivă. Fără rezervare la restaurant, fără check-in cu oră fixă, fără promisiuni către copii.

Ziua 7. Plaja Jaz și Kotor, orașul care ne-a luat prin surprindere

Jaz: parcare gratuită, pietriș și o mare care nu glumește

Prima zi de plajă a vacanței, la plaja Jaz, la câțiva kilometri de Budva. O alesesem după criterii de familie: parcare facilă, zone libere, intrare accesibilă. Verdictul:

• Parcarea e gratuită — un lux real pe coasta muntenegreană în iulie
• Plaja e cu pietriș, nu cu nisip. Se stă bine pe șezlong sau pe saltea, dar desculț pe pietre, cu copii, e o mică aventură. Papucii de apă sunt obligatorii
• Marea a fost destul de agitată și rece. Nu periculos, dar valuri constante și o apă care te trezește complet la intrare. Nu e marea calmă de carte poștală pe care ți-o imaginezi când te gândești la Adriatica.

Am mâncat la o terasă de pe plajă, la prețuri decente pentru zonă, și am plecat pe la mijlocul zilei. Concluzia mea: Jaz e o plajă foarte bună logistic — ajungi ușor, parchezi gratis, ai unde mânca. Dar dacă vrei apă caldă și intrare lină pentru copii mici, Adriatica muntenegreană nu e locul; ăla e mai jos, în Albania, cum vei citi imediat.

Budva – Plaja Jazz

Kotor: o priveliște de vis și un oraș vechi pe măsura Dubrovnikului

Am plecat spre Kotor fără așteptări mari. Îl aveam în minte ca pe „fratele mic al Dubrovnikului”. M-am înșelat complet.

Drumul spre golf ne-a dat o priveliște de vis — Boka Kotorska, cel mai adânc golf al Adriaticii, cu munți care cad direct în apă, cu apa aceea de un albastru închis, cu satele albe agățate pe fâșia îngustă de coastă. Sunt puține locuri în Europa unde peisajul te face să oprești mașina de trei ori pe zece kilometri. Ăsta e unul.

Iar orașul vechi din Kotor, spun asta răspicat, este cel puțin pe măsura Dubrovnikului. Are aceleași ziduri venețiene, aceeași piatră, aceleași palate și piațete, catedrala Sf. Tripun din secolul XII, străduțe atât de înguste și încâlcite încât te pierzi cu adevărat — și, în plus, pisici peste tot, o instituție locală. Diferența e că e mai mic, mai puțin lustruit comercial și considerabil mai ieftin. Aceeași cafea costă jumătate. Parcarea costă o fracțiune.

Dacă ar trebui să aleg unul dintre cele două orașe pentru o familie cu buget rezonabil, aleg Kotor fără să ezit. Dubrovnik e mai spectaculos în ansamblu. Kotor e mai plăcut de trăit o după-amiază.

Ziua 8. Budva → Durrës: drumul care ne-a rupt planificarea în două

Șapte ore în loc de patru, și vina nu e la vamă

Dimineață am părăsit Budva cu direcția Durrës, prin Shkodër. Un drum anunțat de trei-patru ore. A durat șapte.

Granița Muntenegru–Albania: cea mai relaxată din tot circuitul

Și, atenție, nu din cauza graniței. Aici a fost surpriza plăcută a zilei: trecerea a fost la fel de rapidă ca într-o frontieră internă din Schengen. Nici măcar nu s-au uitat la pașapoarte. Ne-au întrebat doar câte persoane suntem, grănicerul albanez a notat cifra într-un carnet și ne-a făcut semn să trecem. Atât. Câteva minute, fără control de bagaje, fără întrebări, fără nervi.

Contrastul cu ce trăisem două zile mai devreme la ieșirea din Croația — patru ore și jumătate pentru 3,5 kilometri — e aproape comic. E o lecție utilă despre Balcani: nu granițele „exotice” sunt problema, ci cele de pe frontiera externă a Uniunii Europene, unde se face control Schengen complet în plin sezon turistic. Intrarea în Albania e, birocratic vorbind, cea mai simplă din tot traseul.

Sveti Stefan

Șapte ore în loc de patru — și vina e la asfalt

Dacă vama a fost floare la ureche, vinovată de cele șapte ore a fost infrastructura precară din ambele țări, în special din Albania. Drum național cu o singură bandă pe sens, care traversează localitate după localitate, cu limitări de viteză la fiecare intrare în sat, cu camioane pe care nu le poți depăși kilometri întregi, cu porțiuni în lucru, cu sensuri giratorii improvizate și cu un stil de condus local care îți cere atenție permanentă. Media reală de deplasare a fost undeva la 45–50 km/h.

Sfat pentru oricine face acest drum: ignoră estimările aplicațiilor de navigație pe segmentul Muntenegru–Albania și adaugă 60–80% la timpul afișat. Pornește dimineața la prima oră, ia mâncare și apă pentru toată ziua și nu-ți programa nimic pentru seara sosirii. Nu e un drum periculos dacă ești atent — e doar mult, mult mai lung decât pare.

Hotel Albanian Star: plaja salvează tot

Am ajuns la Hotel Albanian Star, în Durrës, unde aveam rezervate trei nopți cu all inclusive. Îți spun exact ce am găsit, fără să înfrumusețez nimic — pentru că ăsta e genul de informație pe care aș fi vrut să o citesc eu înainte.

Ce e cu adevărat bun, și e bun de-adevărat: plaja. Plaja cu nisip fin și marea caldă, cu intrare lină în apă. După Jaz, cu pietrișul și valurile lui reci, aici a fost altă planetă: apă la vreo 26–27 de grade, adâncime care crește pe zeci de metri, valuri mici, nisip moale. Perfectă pentru copii. Copiii mei au intrat în apă la ora zece dimineața și ar fi rămas până la apus. Asta e, de departe, cel mai bun lucru de la acest hotel — și în ziua de plajă, cu doi copii, poate să fie suficient.

Durres

Ce nu e la nivel:

• Facilitățile nu sunt deloc wow. Corecte, funcționale, nimic mai mult. Nu te aștepta la ce înțelegi tu prin resort.
• Mâncarea e sub standard. Cantitate există, varietate mai puțin, iar calitatea e la nivelul de „te hrănești”, nu „mănânci bine”. Pentru un all inclusive, e dezamăgitor.
• Camera pare puțin învechită. Curată, dar cu mobilier și băi care își arată anii.
• Băuturile de la all inclusive sunt, de asemenea, sub standard. Dacă ai pretenții la cafea sau la vin, ia-ți bugetul separat pentru barurile de pe plajă.

Concluzia mea, ca om care vinde hoteluri de meserie: Albanian Star nu e un hotel pe care l-aș recomanda pentru facilități sau gastronomie. Dar e un hotel bine plasat pe o plajă excelentă pentru familii, la un preț care în Croația sau Muntenegru nu-ți ia nici plaja, nici mesele. Iar bucuria copiilor pe plajă compensează tot restul — și, la finalul zilei, ăsta e criteriul care contează cel mai mult într-o vacanță de familie.

Ziua 9. Ziua în care nu am făcut absolut nimic

Și, sincer, era exact ce trebuia.

Am petrecut ziua întreagă doar pe plaja hotelului. Fără mașină, fără GPS, fără obiective, fără ore de plecare. Am coborât dimineața cu prosoapele și ne-am întors seara. Copiii nu au ieșit din apă decât ca să mănânce, iar noi am stat pe șezlong și ne-am uitat la ei — genul de zi pe care, când planifici itinerariul iarna, în fața laptopului, ești tentat să o tai ca fiind „pierdută”.

Nu o tăia După opt zile în care ai condus prin șase țări, ai trecut șase granițe, ai mers patru ore prin Plitvice și ai stat patru ore și jumătate blocat la o vamă, ziua fără program nu e un lux, e o necesitate. Se vede imediat în starea copiilor și, mai ales, în a ta.

Lecția de planificare: într-un circuit auto de 14 zile, pune cel puțin o zi complet liberă la fiecare cinci-șase zile de drum, și pune-o pe plajă, nu într-un oraș. Un oraș „liber” tot te face să te plimbi. Marea nu-ți cere nimic. Aici s-a văzut încă o dată de ce plaja din Durrës, cu nisipul fin și intrarea lină în apă, a fost alegerea bună pentru copii — o zi întreagă de apă caldă, fără pietre și fără valuri, e imposibilă pe coasta croată sau muntenegreană.

Ziua 10. Plajă până la prânz, iar după-amiaza la Tirana

Formula care funcționează în Albania: jumătate de zi mare, jumătate de zi oraș

Am împărțit ziua în două: plajă până la prânz, apoi mașina și 40 de kilometri până în capitală. E, cred, singurul mod corect de a vizita Tirana în plin sezon — nu-ți sacrifici dimineața de plajă și, în plus, ajungi în oraș după ce trece vârful de căldură. La sfârșit de iulie, Tirana la ora două după-amiaza e un cuptor fără umbră.

Și aici trebuie să te avertizez, pentru că eu însumi credeam că drumul acesta e o formalitate: nu e. Sunt 45 de kilometri și ne-au luat o oră și un sfert. Nu e catastrofa de pe drumul din Muntenegru, dar nici pe departe cele 40 de minute pe care le promite navigația. Traficul se aglomerează pe măsură ce te apropii de capitală și pierzi timp exact acolo unde ai crede că zbori.

Tirana

Iar apoi vine partea care se simte mult mai tare decât kilometrii: traficul din Tirana este haos. Puține reguli se aplică efectiv. Se intră în intersecție fără să se cedeze, se schimbă banda fără semnalizare, se oprește în mijlocul străzii pentru a lăsa cineva să coboare, se parchează pe a doua bandă, iar pietonii traversează unde apucă. Sensurile giratorii funcționează după o logică pe care o înveți din mers, și nu prin lectură.

Sfatul meu, dacă vii cu mașina personală: nu te încăpăța să conduci prin centrul Tiranei. Alege o parcare la marginea zonei centrale — mallul Toptani e la trei minute de Piața Skanderbeg, e supravegheat și te scapă de căutarea unui loc pe stradă — lasă mașina acolo și fă tot restul pe jos. Centrul e atât de compact că nu ai nevoie de nimic altceva. Și calculează o oră și jumătate pentru drum, nu 45 de minute, ca să nu-ți dea peste cap programul de seară.

Piața Skanderbeg și moscheea Et’hem Bej

Am avut două-trei ore în oraș și le-am folosit pe zona centrală, care oricum e minusculă — tot ce merită văzut încape într-un kilometru pătrat.

Am început cu Piața Skanderbeg, inima orașului: o esplanadă pietonală uriașă, complet reamenajată în ultimii ani, cu statuia ecvestră a lui Skanderbeg, cu fațada Muzeului Național de Istorie și mozaicul lui „Albanezii” pe o latură, cu Opera pe alta. E impresionantă prin scară și e plăcut că poți traversa tot centrul fără să te intersectezi cu mașinile — un contrast binevenit cu ce ai lăsat pe bulevardele de dincolo.

Apoi moscheea Et’hem Bej, chiar în piață. Aici e, pentru mine, singurul obiectiv din Tirana care merită cu adevărat intrat. E una dintre puținele moschei otomane care au supraviețuit perioadei comuniste — Albania a fost, oficial, primul stat ateu din lume — iar interiorul e neobișnuit: frescele au copaci, cascade, poduri și flori, motive naturale care apar extrem de rar în arta islamică. Atenție la orar, e închisă la mijlocul zilei și se redeschide pe la 17:30. Alături e Turnul cu Ceas, care se poate urca pentru câțiva lek.

Bunk’Art 2, doar din exterior

Am ajuns și la Bunk’Art 2, dar l-am văzut doar din exterior. E la o sută de metri de piață, iar intrarea în sine e o construcție interesantă: o cupolă de beton ridicată în plină stradă, replică a bunkerelor cu care regimul lui Enver Hoxha a acoperit țara — peste 170.000 de bucăți, din teama obsesivă de invazie.

Muzeul din interior e amenajat în buncărul antiatomic real de sub fostul Ministru de Interne și e dedicat Sigurimi-ului, poliția politică: interceptări, dosare, camere de interogatoriu, lagăre de internare. Se parcurge în 40–60 de minute, biletul e 900 de lek.

De ce nu am intrat? Două motive, pe care ți le spun ca să decizi tu mai bine: subiectul e greu pentru copii — celule de interogatoriu și biografii de oameni dispăruți nu sunt o vizită de familie — și, în plus, vara buncărul devine aglomerat și umed, cu coridoare înguste în care lumea stă blocată să citească panourile. Cu două-trei ore la dispoziție și cu doi copii deja obosiți de căldură, alegerea s-a făcut singură.

Piramida: cel mai bun lucru din Tirana

De la Bunk’Art 2 am coborât pe bulevard până la Piramidă — și, dacă ar trebui să aleg un singur obiectiv din tot orașul, l-aș alege pe acesta.

Clădirea a fost construită la sfârșitul anilor ’80 ca mausoleu al lui Enver Hoxha, proiectată de propria lui fiică. După 1991 a fost, pe rând, centru de conferințe, discotecă, bază NATO în timpul războiului din Kosovo și, mulți ani, o ruină de beton pe care adolescenții Tiranei o escaladau ilegal. Din 2023 e reamenajată complet, ca hub cultural și educațional, cu cutii colorate lipite pe fațade și cu trepte amenajate pe exterior.

Am urcat până sus, pentru panoramă. Merită fiecare treaptă: de acolo vezi tot centrul, bulevardul care taie orașul în două, blocurile colorate și, în spate, muntele Dajti. E cea mai bună priveliște gratuită din Tirana și, în același timp, cel mai bun rezumat al țării — stai pe mormântul neterminat al unui dictator, transformat în loc de joacă pentru copii. Ia-o încet dacă e cald, treptele sunt multe și fără umbră.

Tot în zonă am văzut și statuia Maicii Tereza. Merită un moment de atenție: e, de departe, cea mai cunoscută figură pe care Albania a dat-o lumii, o consideră a lor și e prezentă peste tot — aeroportul din Tirana îi poartă numele, piața de la capătul bulevardului la fel. Într-o țară care a fost declarată oficial primul stat ateu din lume, faptul că simbolul național e o călugăriță spune ceva despre cât de brusc s-a întors totul după 1991.

Dacă ai mai mult timp decât noi, adaugă interiorul Bunk’Art 2 (45 min) și o cină la Pazari i Ri, bazarul renovat, mult mai ieftin decât zona Blloku — fostul cartier interzis al nomenclaturii, azi zona de terase a orașului. Bunk’Art 1, cel mare, e la marginea orașului, la poalele Dajtiului, și îți ia singur jumătate de zi; nu-l băga într-o vizită scurtă. Iar moscheea Et’hem Bej se închide la mijlocul zilei, deci programează-ți-o după 17:30.

🇦🇱 Tirana — nota mea: 6/10
Un oraș simplu, fără nimic special. Nu spun asta cu răutate: Tirana e curată, colorată, are terase bune și oameni prietenoși, iar transformarea din ultimii douăzeci de ani se vede. Dar nu are nici patrimoniul, nici scenografia urbană care să te țină mai mult de o jumătate de zi. E o capitală de tranzit, nu o destinație. Adaug la minusuri și traficul haotic, care face condusul în centru mai obositor decât merită orașul. Singurul obiectiv pe care l-aș numi memorabil e Piramida. Două-trei ore, plecate dintr-o vacanță la mare, sunt exact măsura potrivită — și fix așa aș recomanda-o oricui stă pe litoralul albanez.

Ziua 11. Durrës → Ksamil pe drumul de coastă: cel mai frumos și cel mai obositor

De ce merită drumul mai lung

Ai două variante ca să cobori din Durrës spre sudul Albaniei: pe interior, mai scurt și plictisitor, sau pe coastă, prin Vlorë și peste pasul Llogara. Alege-l pe al doilea. Adaugă timp, adaugă oboseală, dar e singurul drum din toată vacanța pe care l-aș reface și fără destinație la capăt.

Am plecat din Durrës imediat după micul dejun și am ajuns în Ksamil abia spre seară. Asta ca să înțelegi dimensiunea: e o zi întreagă de condus, nu un transfer.

Și e superb. Prima panoramă serioasă vine spre Vlorë, acolo unde Marea Adriatică se termină și începe Marea Ionică — golful se deschide sub tine și se vede până departe. Apoi urci spre Llogara, iar de la pas priveliștea e pur și simplu fantastică: muntele cade aproape vertical în apă, iar de la peste 1.000 de metri vezi toată coasta ioniană desfășurată dedesubt, cu insula Corfu în zare pe vreme bună.

Drumul e, pe alocuri, cu serpentine ca pe Transfăgărășan — aceleași ace de păr, aceeași concentrare cerută — doar că aici, în loc de căldări glaciare, ai marea sub tine. Iar unde nu se vede marea, treci prin ceea ce nu pot numi altfel decât „păduri” de măslini: dealuri întregi acoperite cu măslini bătrâni, kilometri la rând, argintii în soarele de după-amiază.

Citește și

Transfăgărășan, Transalpina, Transrarău sau Transbucegi — care e cel mai spectaculos drum din România?

Realist, ca să-ți planifici ziua: drumul e solicitant. Serpentinele cer atenție continuă, sunt puține locuri de depășire, iar traficul de vară include autocare și camioane care urcă în pas de melc. Pleacă devreme, ia mâncare și apă în mașină, oprește la punctele de belvedere de pe Llogara — sunt amenajate și merită — și nu-ți programa nimic în seara sosirii. Dacă ai un copil căruia i se face rău în serpentine, ăsta e segmentul pentru care iei pastile.

Zilele 12–13. Ksamil, singurul loc din toată vacanța la care vreau să mă întorc

Verdictul, din capul locului

Ksamil este superb. Și spun asta ca om care, de regulă, nu se întoarce niciodată în aceeași destinație — sunt prea multe locuri nevăzute ca să repet unul. Ei bine, la Ksamil mă gândesc serios să revin chiar anul viitor, poate într-o combinație cu Grecia sau cu Macedonia de Nord.

E considerabil mai scump decât Durrës. Și merită fiecare euro în plus.

Plajele: mici, private, scumpe — și cu o apă care nu pare reală

Să lămurim ce te așteaptă, pentru că pozele de pe internet mint prin omisiune. Plajele din Ksamil sunt mici, private și scumpe. Nu există fâșii lungi și libere ca la Durrës; sunt golfulețe de câteva zeci de metri, fiecare aparținând unui restaurant, acoperite complet cu șezlonguri.

În schimb, apa arată fantastic. Turcoaz, transparentă, cu fundul vizibil la câțiva metri adâncime — iar peisajul, cu insulele la câteva sute de metri de mal, e cel mai frumos de pe tot traseul nostru.

Atenție la alegerea plajei, și aici e sfatul cel mai util pe care ți-l pot da: unele plaje, de obicei cele mai ieftine, păreau să aibă intrare abruptă în mare, iar la câteva „plaje” era de fapt un ponton de lemn de pe care sari direct în apă adâncă. Altele, în schimb, au intrare lină, apă turcoaz și puțin adâncă — perfecte pentru familii cu copii. Diferența de preț nu îți spune nimic despre asta, așa că uită-te la apă înainte să plătești șezlongul, nu după.

Ksamil

Despre nisip, ca să nu ai surprize după Durrës: nu e nisipul fin de la Durrës. E un pietriș foarte fin sau, dacă vrei, un nisip grunjos. Nu e deloc deranjant, te obișnuiești în cinci minute, iar fundul apei rămâne plăcut. Dar încălțămintea de apă devine necesară dacă treci pe insulele din apropiere, unde malul e pietriș adevărat.

Ksamil Beach 7 și socoteala șezlongurilor

Noi am mers în ambele zile pe Ksamil Beach 7, plaja aflată exact peste „drum” de două dintre insule — le ai în față, la câteva zeci de metri, tot timpul.

Prețul, ca să știi exact la ce să te aștepți în plin sezon: două șezlonguri cu umbrelă au costat 44 de euro, adică 4.000 de leke, pe zi. Da, e mult. Există însă o formulă pe care merită să o cunoști: banii îți sunt returnați dacă în ziua respectivă consumi peste 110 euro la restaurantul care deține plaja.

Cum funcționează, matematic: pentru o familie de patru care oricum mănâncă prânzul și bea ceva pe plajă, pragul de 110 euro nu e imposibil de atins într-o zi întreagă. Dacă ești aproape de el, îți convine să comanzi cina tot acolo și recuperezi cei 44 de euro. Dacă însă mănânci puțin sau preferi să ieși în stațiune, plătești pur și simplu 44 de euro pe zi doar pentru două șezlonguri. Fă-ți socoteala de dimineață, nu seara — și întreabă exact care e pragul, pentru că variază de la o plajă la alta.

Stațiunea: mai vie decât Durrës

Și stațiunea în sine mi-a plăcut mai mult decât Durrës. E mult mai animată, cu foarte multe variante de restaurante, magazine și cluburi, toate la distanță de mers pe jos. Seara, Ksamilul chiar trăiește. La Durrës, după plajă, nu prea aveai ce face.

Hotel Drilon, sau de ce trei stele sunt suficiente în Albania

Am stat la Hotel Drilon și, comparativ cu Albanian Star din Durrës, e clar peste. Deși e un hotel de trei stele, a fost foarte curat, iar micul dejun clar mai bun decât la all inclusive-ul de patru stele de la Durrës.

De aici scot o concluzie pe care o dau ca sfat direct: în Albania nu ai nevoie de mai mult decât cazare cu mic dejun. All inclusive-ul nu se justifică. Prânzul și cina le găsești pretutindeni în stațiune, la o varietate mult mai mare și la tarife încă accesibile. Plătești o cameră curată și un mic dejun bun, iar restul îl mănânci afară — vei mânca mai bine și, foarte probabil, mai ieftin.

Ce nu am făcut, și îmi pare rău: am renunțat complet la vizite. Butrint, Blue Eye, Sarandă — toate au rămas nebifate, pentru că am ales să stăm la plajă cu cei mici. Nu regret decizia, copiii au avut două zile perfecte, dar e motivul concret pentru care trebuie să mă întorc. Dacă ai copii puțin mai mari, rezervă-ți o dimineață pentru Butrint și una pentru Blue Eye.

Albania, la rece: de ce cred că urmează să explodeze

Siguranța: tot ce ai auzit nu s-a confirmat

Hai să atacăm direct subiectul de care mă întreabă toată lumea. Mulți au auzit de „mafia albaneză” și pleacă la drum cu o reținere.

În cele șase zile petrecute în Albania nu am simțit în niciun moment că suntem în vreun pericol. Din contră: oamenii au fost destul de prietenoși, iar — și asta contează la fel de mult — nu am simțit că cineva a încercat să ne păcălească, nici măcar cu vreun preț sau la vreun schimb valutar. Nimeni nu ne-a umflat nota, nimeni nu ne-a dat rest greșit, nimeni nu ne-a împins ceva ce nu voiam.

Plăți: card peste tot, euro acceptat

Aici Albania stă surprinzător de bine, mai ales dacă vii dinspre Serbia. Am plătit fără probleme atât cu leke, cât și cu euro, iar în marea majoritate a locurilor am plătit cu cardul, fără nicio problemă. Contrastul cu Belgradul, unde peste 70% dintre magazine refuzau cardul, e izbitor.

Comparația care contează: Albania vs. Muntenegru și Croația

Exclud Grecia din discuție, pentru că am trecut doar în tranzit. Dar comparând Albania cu vecinii apropiați de pe același traseu — Muntenegru și Croația — verdictul meu e clar: la turismul de litoral, Albania câștigă detașat.

Plaje mai bune, cu nisip adevărat acolo unde celelalte două au pietriș și bolovani. Apă mai caldă și mai calmă. Iar tarifele — la jumătate. Sau chiar sub jumătate. Aceeași zi de plajă, aceeași masă cu pește, aceeași cameră curată costă în Albania o fracțiune din ce plătești la Budva sau, cu atât mai mult, în zona Dubrovnikului.

Prognoza mea

Am văzut deja numeroși români în ambele stațiuni. Sunt convins că în următorii cinci ani Albania se va lupta cu Grecia la numărul de turiști români. La aceste peisaje și la aceste tarife, cred că urmează să devină următorul mare „hit” al verii românești.

Cu două condiții, însă: să păstreze tarifele și să mai lucreze puțin la servicii și la infrastructură. Dacă prețurile o iau razna, așa cum s-a întâmplat în Muntenegru, avantajul dispare într-un sezon. Iar drumurile rămân, deocamdată, cel mai mare handicap: pierzi ore întregi între destinații pentru distanțe care în altă parte s-ar face în jumătate din timp.

Ziua 14. Drumul spre casă: 17 ore și jumătate, din Ksamil în București

Plecarea și ieșirea din Albania

Am plecat din Ksamil la ora 5 dimineața și am ajuns acasă în jurul orei 22:30. Șaptesprezece ore și jumătate. A fost îngrozitor de lung, dar a fost asumat de la bun început.

Nu ne-am riscat să traversăm cu bacul acela improvizat de peste canalul de la Butrint — platforma trasă de cabluri, care taie colțul spre Konispol. Am ocolit prin Sarandă și apoi spre granița cu Grecia, ieșind spre Igoumenitsa. A fost decizia corectă: într-o zi în care ai 1.300 de kilometri în față și granițe cu program, nu-ți trebuie variabile.

Grecia: autostradă, dar cu asterisc

Multă autostradă prin Grecia — după Albania, o ușurare. Cu un asterisc însă: până la Salonic s-a circulat în mare parte pe o singură bandă a autostrăzii, din cauza lucrărilor, cu o medie reală de 80–90 km/h. Deci nu conta pe vitezele pe care ți le promite Waze.

Taxele de autostradă în Grecia: 19,5 euro pe tot traseul, plătite la mai multe puncte. Ține euro mărunți la îndemână, sau plătește cu cardul.

Stalida, fabrica de familie de ulei de măsline: opriți-vă acolo

Ca să nu ignorăm complet Grecia și să o onorăm cum se cuvine, am făcut două opriri. Prima, și cea care merită povestită, a fost la Stalida — o mică fabrică de ulei de măsline, afacere de familie, cu magazin de desfacere, la câțiva kilometri de autostradă, în zona Salonicului.

O familie foarte simpatică, foarte comunicativă și care părea că se bucură sincer de fiecare oaspete care intră pe ușă. Iar detaliul care mi-a plăcut cel mai mult: cât am stat noi acolo, toți cei care au sosit au fost români. Oamenii au învățat deja câteva cuvinte în română și au pliante tipărite în română.

Ocolul de pe autostradă e de doar cinci minute. Dacă treceți pe lângă Salonic, faceți-le o vizită — e genul de oprire care transformă o zi de tranzit într-o amintire.

A doua oprire, tot în Salonic: prânzul, cu gyros ca la el acasă. Zece euro, zece minute, moralul refăcut.

Bulgaria: promisiune de autostradă, realitate de drum național

Granița Grecia–Bulgaria a mers foarte rapid, cum e normal ținând cont de Schengen — practic, nu te oprește nimeni.

Iar vecinii ne-au întâmpinat ca de obicei: cu autostradă cu limită de viteză de 140 km/h. La un moment dat chiar mă gândeam că o să câștig destul timp cât să apuc și o vizită la Mănăstirea Rila, care era în planul inițial.

N-a fost să fie. Au urmat sute de kilometri pe drumuri cu o singură bandă pe sens, cu ambuteiaje pe alocuri. Rila a rămas nebifată, ca și Butrintul — încă un motiv de întoarcere.

Ultima graniță, cea mai enervantă

Și, ca într-o glumă proastă, cea mai frustrantă așteptare a zilei a fost fix ultima. Între Bulgaria și România, cu tot Schengenul și cu reparațiile finalizate la pod, tot am așteptat vreo 40 de minute — nu pentru control, ci pur și simplu ca să plătim taxa de pod, 2 euro.

Patruzeci de minute pentru doi euro, la finalul unei zile de șaptesprezece ore. Alte variante mai rapide nu par să existe deocamdată.

Costurile drumului de întoarcere, pe scurt:

• Vinieta Bulgaria: 5,5 euro pentru o zi, plătită online înainte de plecare — se face în două minute, nu mai opri la benzinărie pentru asta.
• Taxe autostradă Grecia: 19,5 euro, la mai multe puncte de plată.
• Taxă pod Bulgaria–România: 2 euro. Și 40 de minute de coadă.
• Durata reală: 17 ore și jumătate din Ksamil în București, cu două opriri scurte. Dacă poți, împarte-o în două zile.

Concluzii practice după 14 zile de Balcani cu mașina

Cele patru lucruri care contează cel mai mult

1. Granițele, nu kilometrii, îți dictează programul — dar nu toate. Distanțele din Balcani sunt mici, timpii nu. Un drum de 90 de kilometri poate dura șase ore dacă între tine și destinație e o vamă în iulie.

2. Aplicațiile de navigație mint în sudul Balcanilor. În Serbia, Croația și Bosnia, estimările sunt aproximativ corecte. În Muntenegru și, mai ales, în Albania, adaugă 50–80% la orice timp afișat — inclusiv pe segmentele care arată ca autostradă: Durrës–Tirana, 45 de kilometri, ne-a luat o oră și un sfert. Infrastructura precară face media reală de deplasare să scadă dramatic.

3. Alternează orașele cu natura. Cea mai bună decizie de planificare a fost ziua „inutilă” de la Rastoke, cu picnic pe malul Koranei. Cea mai proastă a fost să pun Plitvice și 380 de kilometri de drum în aceeași zi. Cu copii, ritmul e totul.

4. Prețurile scad dramatic de la nord-vest spre sud-est. Aceeași masă costă, în ordine descrescătoare: Dubrovnik, Budva, Zagreb, Ksamil, Kotor, Mostar, Belgrad, Trebinje, Durrës. Trebinje și Belgrad sunt cele mai bune raporturi calitate-preț din tot traseul. Dacă bugetul e strâns, dormi în Trebinje și nu în Dubrovnik, mănâncă în Kotor și nu pe Stradun.

5. O zi de drum lung se plătește a doua zi. Trei segmente ne-au rupt programul: Plitvice–Mostar, Budva–Durrës și returul de 17 ore și jumătate. Dacă poți, sparge-le în două. Noi am asumat conștient doar ultimul, și doar pentru că era ziua de întoarcere.

Plitvice

Unde să alimentezi: diferențe de peste 40% pe același traseu

Ăsta e genul de detaliu care, pe 3.500 de kilometri, se traduce în bani reali — și pe care nu îl anticipam la plecare. Prețul carburantului variază enorm între cele opt țări, iar dacă îți planifici alimentările, economisești ușor 60–80 de euro pe tot circuitul.

Cele mai bune țări în care să alimentezi sunt Croația, Bosnia și Herțegovina și Muntenegru — în toate trei am găsit prețuri sub 1,60 euro/litru. Bosnia a fost cea mai ieftină dintre ele, iar diferența față de capetele traseului e uriașă.

În Serbia și Albania, în schimb, e foarte scump — de evitat pe cât posibil. Echivalentul depășește 10 lei/litru, adică peste 2 euro. Albania a fost cea mai dureroasă la pompă din tot circuitul — și asta e o combinație greu de digerat pentru un șofer: cele mai scumpe pompe și cea mai proastă infrastructură rutieră din tot traseul. Plătești mai mult pentru fiecare litru și consumi mai mult din cauza drumului.

Strategia de alimentare care funcționează pe acest traseu:

1. Pleacă din România cu rezervorul plin. Ajungi în Belgrad fără să alimentezi în Serbia.

2. Fă plinul mare în Croația sau Bosnia — practic, pe segmentul Zagreb–Plitvice–Mostar ai cele mai bune prețuri din tot circuitul. .

3. Înainte de a intra în Albania, fă plinul în Muntenegru, cât mai aproape de graniță. Un rezervor plin de carburant muntenegrean te scutește de 30–40 de euro pierduți la pompele albaneze.

4. În Albania, alimentează doar cât să te miști — și, la întoarcere, ține minte că imediat ce ieși din țară prețul scade.

Atenție: prețurile la pompă se mișcă de la o lună la alta, deci verifică-le înainte de plecare. Ordinea țărilor, însă, se păstrează destul de constant.

Bani, taxe, documente

• Patru monede: dinarul serbesc (RSD), euro în Croația și Muntenegru, marca convertibilă (BAM/KM) în Bosnia, leka (ALL) în Albania. În Bosnia și Albania, euro se acceptă pe alocuri, dar la cursuri proaste. Scoate numerar local de la bancomat, în sume mici.
• O simplificare bună de știut pentru retur: pe drumul de întoarcere nu mai ai nicio schimbare de monedă. Grecia e în zona euro de mult, iar Bulgaria a trecut la euro de la 1 ianuarie 2026 — leva nu mai e monedă oficială din februarie 2026. Practic, de la Ksamil până la granița României plătești totul în euro.
• Cash obligatoriu și la Kravice, la parcările mici, la tarabele din piețe și la majoritatea meșterilor din bazarul din Mostar.
• Asigurarea auto: verifică explicit pe polița Carte Verde ca toate țările din traseu să fie incluse — în special Albania și Bosnia, care nu sunt acoperite automat de toate polițele.
• Taxe de drum: Serbia și Croația se plătesc pe km parcurși, Bosnia pe anumite tronsoane, Muntenegru la tunelul Sozina. În Albania, taxele sunt minime.
• Carburant: ieftin în Croația, Bosnia și Muntenegru (sub 1,60 euro/litru), scump în Serbia și Albania (peste 10 lei/litru echivalent). Planifică-ți plinurile în consecință.
• Ferry-ul Kamenari–Lepetane, în Boka Kotorska: 5 euro mașina, cash, bilet luat înainte de urcare. Îți taie vreo 40 de kilometri de ocol pe lângă Kotor — merită de fiecare dată când ești pe grabă.
• Roaming: Croația, Grecia și Bulgaria sunt în UE; Serbia, Bosnia, Muntenegru și Albania, nu. O cartelă eSIM regională sau un pachet de roaming extra-UE îți economisește nervii și bani.

Dubrovnik

Citește și

Top 9 țări vizitate — clasamentul meu după 10 criterii
Top 9 orașe vizitate — de la Singapore la Kotor

Notele mele, la final de drum

Destinație	Notă	În trei cuvinte
Belgrad 🇷🇸	7/10	Cald, viu, ieftin
Zagreb 🇭🇷	7/10	Ordonat, dar liniștit
Rastoke + Korana 🇭🇷	8/10	Surpriza plăcută
Plitvice 🇭🇷	8/10	Frumos, dar obositor
Mostar 🇧🇦	8/10	Fermecător, foarte aglomerat
Kravice 🇧🇦	9/10	Vedeta primei săptămâni
Trebinje 🇧🇦	8/10	Nedescoperit și autentic
Dubrovnik 🇭🇷	8/10	Spectaculos, foarte scump
Kotor 🇲🇪	9/10	Marea revelație
Budva / Jaz 🇲🇪	6/10	Practic, nu spectaculos
Durrës 🇦🇱	7/10	Plaja salvează tot
Tirana 🇦🇱	6/10	Simplu, nimic special
Pasul Llogara 🇦🇱	9/10	Transfăgărășan cu mare
Ksamil 🇦🇱	9/10	Singurul unde mă întorc

Cât a costat, la lei și euro: cifrele reale din aplicație

Pe tot parcursul vacanței am notat diverse plăți în aplicația mea de itinerariu, în patru monede. Nu ca să fac contabilitate, ci exact ca să pot scrie rândurile de mai jos. Toate sumele sunt convertite în euro la cursul din vară: 1 € ≈ 117 RSD, 1,95 BAM, 100 ALL, 5,1 RON.

Motorina: 384 de euro pe tot circuitul

Unde am alimentat	Plătit	În euro
București (plinul de plecare)	350 RON	69 €
Drobeta, pe drumul spre Serbia	200 RON	39 €
Mostar, Bosnia	100 BAM	51 €
Muntenegru	45 EUR	45 €
Albania	50 EUR	50 €
Grecia, pe drumul de întoarcere	90 EUR	90 €
Sofia, Bulgaria	40 EUR	40 €
TOTAL MOTORINĂ	—	384 €

Taxe de drum: 73 de euro, în șapte plăți

Ce am plătit	Sumă	În euro
Autostradă Serbia (două plăți)	760 RSD	6,50 €
Autostradă Croația (Belgrad–Zagreb–Plitvice)	18,60 EUR	18,60 €
Autostradă Croația (Zagreb–Mostar)	19,70 EUR	19,70 €
Autostradă Bosnia	2,20 BAM	1,13 €
Taxe autostradă Grecia	20 EUR	20 €
Vinietă Bulgaria, o zi, online	5,50 EUR	5,50 €
Taxă pod Giurgiu–Ruse	2 EUR	2 €
TOTAL TAXE DE DRUM	—	73 €

Deci motorină plus taxe de drum: aproximativ 457 de euro. Mai puțin decât m-aș fi așteptat pentru opt țări și 3.600 de kilometri — și, ca să pun cifra în context, cam cât ar costa două bilete de avion București–Tirana în plin sezon, pentru o familie de patru care a văzut, pe drum, cinci țări în plus.

Observația care contează: Croația singură a înghițit 38 de euro din cei 73 de taxe, adică mai mult de jumătate, deși am petrecut acolo doar trei zile. Serbia și Bosnia, împreună, au costat 7,6 euro. Diferența nu e o eroare de calcul — e exact harta economică a Balcanilor, văzută de la volan.

Câteva tarife orientative, ca să-ți faci o idee

Nu le pun pe toate, ca să nu transform articolul într-un tabel de contabilitate. Doar cele care spun ceva.

Ce	Unde	Cât
Bilete Plitvice, 2 adulți	Croația	80 €
Parcare la Plitvice	Croația	12 €
Parcare în centru, 4 ore	Dubrovnik	16 €
Prânz	Dubrovnik	66 €
Cafea și sucuri, terasa de sus	Muntele Srđ	26 €
Masă în oraș	Zagreb	50 €
Prânz complet pentru patru	Vlorë, Albania	23 €
Cupă de înghețată	Durrës	1 €
Sticlă de prosecco de la supermarket	Durrës	14 €
Două șezlonguri plus prânzul pe plajă	Ksamil	110 €
Cină la restaurant în stațiune	Ksamil	60 €
Parcare la mall, 2 ore	Tirana	3 €

Iar acum comparația care rezumă toată vacanța: cafeaua și sucurile băute pe terasa din vârful Muntelui Srđ, deasupra Dubrovnikului, au costat 26 de euro. Prânzul complet pentru patru persoane la Vlorë — două meniuri cu hamburger, o clătită, două cafele, o apă și două sucuri proaspete de portocale — a costat 23 de euro.

O rundă de băuturi în Croația e mai scumpă decât o masă întreagă pentru o familie în Albania. Dacă vrei să înțelegi de ce cred că Albania urmează să explodeze, nu ai nevoie de statistici. Ai nevoie de cele două rânduri de mai sus.

Clasificarea mea: ce merită cu adevărat de pe traseul ăsta

După paisprezece zile, tabelul cu note de mai sus spune doar jumătate din poveste. O notă de 8 nu îți zice dacă locul acela merită un drum special, un ocol de o oră sau doar zece minute în trecere. Așa că am refăcut lista altfel — pe categorii de efort justificat. Ăsta e, cred, cel mai util lucru din tot articolul.

Once in a lifetime: de văzut măcar o dată în viață

Locurile pentru care aș construi o vacanță de la zero, nu doar le-aș include în una.

• Cascadele Kravice (Bosnia) — un amfiteatru de calcar în care se poate înota. Nu am văzut ceva similar nicăieri în Europa.
• Golful Boka Kotorska și orașul vechi Kotor (Muntenegru) — cel mai spectaculos peisaj de coastă de pe tot traseul, cu un oraș medieval pe măsură.
• Pasul Llogara (Albania) — serpentine ca pe Transfăgărășan, cu Marea Ionică desfășurată o mie de metri mai jos.
• Lacurile Plitvice (Croația) — obositor și aglomerat, dar apa aceea nu există în altă parte.
• Dubrovnik văzut de pe Muntele Srđ (Croația) — nu orașul, ci priveliștea. Urcă întâi acolo, apoi coboară.
• Ksamil (Albania) — singurul loc din toată vacanța la care vreau să mă întorc.

Plitvice

Merită o vacanță separată

Locuri pe care le-am atins în trecere și care mi-au lăsat clar impresia că le-am nedreptățit.

• Riviera Albaneză — Ksamil, Sarandă, Himarë, Dhërmi. Zece zile doar aici, cu Butrint și Blue Eye incluse. Ăsta e planul meu pentru anul viitor.
• Herțegovina — Mostar ca bază, plus Blagaj, Počitelj, Kravice, Trebinje, mănăstirile și cramele. Se poate face lejer o săptămână, la prețuri de nimic.
• Croația continentală — Plitvice, Rastoke, Slunj, parcurile din interior. Toată lumea merge pe coastă și ratează partea asta.

Merită un ocol dacă ești în zonă

Nu construiești drumul în jurul lor, dar dacă treci la mai puțin de o oră, oprește.

• Cetatea Golubac (Serbia) — pe Dunăre, la intrarea în Đerdap. Impresionantă și din exterior.
• Templul Sfântului Sava (Belgrad) — pentru interiorul de aur. Cincisprezece minute, intrare liberă.
• Rastoke (Croația) — morile de apă, la 30 de kilometri de Plitvice. Oprirea perfectă între Zagreb și parc.
• Blagaj și Bunski Kanali (Bosnia) — izvorul Bunei și canalele de travertin, la 20 de minute de Mostar.
• Počitelj (Bosnia) — treizeci de minute, urci până la moschee și pleci.
• Trebinje (Bosnia) — alternativa liniștită și ieftină la Dubrovnik, la 30 de kilometri de el.
• Piramida din Tirana — singurul obiectiv memorabil al capitalei. Gratuit.

O zi e suficientă. Nu-ți programa mai mult

• Belgrad — Sf. Sava, Kalemegdan, Knez Mihailova. Vezi tot într-o zi.
• Zagreb — Ban Jelačić, Orașul de Sus, Tkalčićeva. Plăcut, dar fără profunzime turistică.
• Tirana — două-trei ore, nu o zi.
• Mostar — o seară și o dimineață. Practic, două orașe diferite.

De evitat, sau de sărit fără niciun regret

Aici sunt banii și orele pe care le-am pierdut ca să nu le pierzi tu.

• Interiorul casei de la Blagaj Tekke — 5 euro de persoană pentru câteva camere. Cea mai frumoasă priveliște o ai gratuit, de pe podul de peste apă.
• Bunk’Art 1, într-o vizită scurtă în Tirana — e la marginea orașului și îți mănâncă jumătate de zi. Ia-l pe 2, din centru.
• Granița Croația–Muntenegru între 14:00 și 19:00, în iulie–august — patru ore și jumătate pentru 3,5 kilometri. Cea mai scumpă greșeală a vacanței.
• Ferry-ul Sarandă–Corfu ca variantă de tranzit spre Grecia — Corfu e insulă, ai nevoie de un al doilea ferry. Treci pe uscat, pe la Qafë Botë.
• Bacul de la Butrint, dacă nu vizitezi Butrintul — 7 euro și o variabilă în plus într-o zi de plecare. Ocolește prin Xarë.
• All inclusive-ul în Albania — mănânci mai bine și mai ieftin în stațiune. Ia cazare cu mic dejun.
• Mesele pe malul Neretvei, la Mostar — plătești priveliștea, nu bucătăria. Urcă două străzi mai sus.

Kotor

Ce m-a ajutat cu adevărat în această vacanță

Nu e o listă de gadgeturi. Sunt cele patru lucruri pe care, dacă mâine aș pleca din nou pe același traseu, le-aș pregăti primele — și, în două cazuri, singurele pentru care sunt bucuros că am cheltuit bani înainte de plecare.

1. Cartela eSIM Airalo — internet în șapte țări, fără surprize

Din tot traseul, doar Croația, Grecia și Bulgaria sunt în Uniunea Europeană. În Serbia, Bosnia, Muntenegru și Albania, roamingul obișnuit se plătește separat și scump, iar pe un drum unde navigația, rezervările și verificarea granițelor se fac exclusiv de pe telefon, nu ai cum să te descurci fără internet.

Am folosit o cartelă eSIM regională de la Airalo. Se activează în câteva minute, direct de pe telefon, fără să schimbi cartela fizică și fără să pierzi numărul. Am avut semnal în toate țările, inclusiv pe drumurile de munte din Albania. Am plătit 45 de euro pentru toată perioada — o fracțiune din ce m-ar fi costat roamingul clasic în cele patru țări din afara Uniunii.

Link pentru a achiziționa cartela ta Airalo aici.

2. Asigurarea medicală de călătorie — cea care nu se vede, dar te liniștește

Cardul european de sănătate acoperă doar țările din Uniune. Pe traseul nostru, patru dintre cele opt țări sunt în afara lui — și exact acolo, în Albania și Bosnia, sunt drumurile de care ți-e mai frică.

Am plecat cu asigurare medicală de călătorie pentru toată familia. Nu am folosit-o. Dar când conduci cu doi copii pe serpentinele de la Llogara, la trei sute de kilometri de cel mai apropiat spital care înseamnă ceva, e diferența dintre o grijă de fundal și liniște completă. Am plătit 190 de lei pentru toată familia, pe paisprezece zile — vreo 37 de euro. Se face online în zece minute și e singura cheltuială din listă pe care o consider obligatorie.

3. Abonamentul de asistență rutieră 9695

Ăsta e cel pe care, dacă mă întrebi ce am făcut cel mai bine înainte de plecare, îl pun pe primul loc. Nu e o asigurare — e asistență rutieră, adică omul care vine după tine când mașina nu mai merge, la 1.500 de kilometri de casă.

Am luat Pachetul de vacanță Premium de la 9695: valabil 15 zile consecutive, acoperire în toată Europa, fără limită de intervenții și fără limită de kilometri la tractare. Include tractare în caz de defecțiune, recuperare după accident, pană de cauciuc, pană de carburant, deblocare chei — și, partea care contează cu copii în mașină, cazare, mașină la schimb sau transport de persoane dacă rămâi imobilizat. Costul: 115 lei pentru cele 15 zile.

Nu am avut nevoie de el. Dar gândește-te la scenariul concret: se rupe ceva pe serpentinele de la Llogara, sau pe drumul acela de o singură bandă dintre Shkodër și Durrës, într-o duminică de august. Nu vorbești limba, nu cunoști niciun service, nu ai idee cât costă o platformă până acasă. Pentru 115 lei, cineva rezolvă asta în locul tău, în română, la telefon.

Atenție la un detaliu care te poate lăsa descoperit: abonamentul devine activ la două zile după achiziție. Nu îl cumpăra în dimineața plecării. Ia-l cu o săptămână înainte și verifică pe pagina de acoperire geografică dacă toate țările din traseul tău sunt incluse — la mine conta în special Albania și Bosnia.

Separat de asta: verifică și pe Cartea Verde ca toate țările să fie bifate. Albania și Bosnia sunt cele două care lipsesc cel mai des din polițele RCA obișnuite, iar la graniță ești pus să cumperi pe loc, la un preț pe care nu-l negociezi.

4. Aplicația de itinerariu — cea mai folosită „unealtă” din vacanță

Și acum lucrul care m-a ajutat, sincer, cel mai mult. Înainte de plecare mi-am construit o aplicație cu itinerariul complet, pe care am deschis-o în fiecare zi a vacanței.

La ce am folosit-o, concret:

• Planul zilei — dimineața, la cafea, deschideam ziua respectivă și vedeam traseul, distanțele, orele estimate și ce aveam de vizitat. Fără să caut prin e-mailuri sau prin capturi de ecran.
• Notițe pe teren — tot ce voiam să rețin pentru articol: observații, nume de restaurante, greșeli de evitat.
• Tarifele — cea mai utilă funcție dintre toate. Am notat pe loc cât costă fiecare intrare, parcare, șezlong, bac și taxă de drum. La final, aveam bugetul real al vacanței fără să fi ținut nicio evidență separată.

Diferența față de un document sau un PDF e că aplicația se deschide instant, funcționează offline și e structurată pe zile — exact cum îți trăiești vacanța. Nu cauți nimic, doar deschizi ziua curentă.

Îți pot face și ție una.
Dacă îți planifici un circuit cu mașina și vrei aceeași structură — itinerariul tău, zi cu zi, cu distanțe, cazări, rezervări, notițe și tarife, accesibilă de pe telefon — pot construi o aplicație cu itinerariu personalizat, la cerere. Scrie-mi și vorbim despre traseul tău.

Întrebări frecvente despre un circuit în Balcani cu mașina

Cât durează un circuit complet în Balcani cu mașina?

Minimum 10 zile pentru varianta scurtă (Belgrad – Zagreb – Plitvice – Mostar – Kotor), ideal 14–15 zile dacă vrei să incluzi și Albania. Sub 10 zile, drumul devine un maraton: timpii de deplasare reali sunt mult mai mari decât distanțele sugerează.

De câți bani ai nevoie pentru un astfel de circuit cu familia?

Cifrele noastre reale, pentru o familie de patru, 14 nopți, cu mașina personală, pe aproximativ 3.600 de kilometri: 1.400 de euro cazările (rezervate din primăvară), 384 de euro motorina, 73 de euro taxele de drum și vreo 105 euro pentru asigurări, asistență rutieră și cartela eSIM. Mâncarea și intrările la obiective aduc variația cea mai mare — o zi în Dubrovnik sau pe o plajă privată din Ksamil costă cât trei zile în Bosnia. Total realist: 3.000–3.500 de euro.

În ce țară din Balcani e cel mai ieftin carburantul?

Cele mai bune prețuri sunt în Croația, Bosnia și Herțegovina și Muntenegru — toate sub 1,60 euro/litru. Cel mai scump e în Albania și Serbia, unde echivalentul depășește 10 lei/litru. Strategia practică: pleci din România cu rezervorul plin, faci plinul mare pe segmentul Croația–Bosnia și mai umpli în Muntenegru înainte de a intra în Albania. Ca regulă de calcul, socotește circa 10,7 euro de combustibil la fiecare 100 de kilometri.

Cât se așteaptă la granița dintre Croația și Muntenegru vara?

Variază enorm. Dimineața devreme sau seara târziu, 20–40 de minute. La mijlocul zilei, în plin sezon, am așteptat personal patru ore și jumătate pentru 3,5 kilometri. Verifică ambele puncte de trecere înainte de plecare și evită intervalul 14:00–19:00. Prin contrast, granița Muntenegru–Albania a durat câteva minute — problema sunt frontierele externe ale Uniunii Europene, nu celelalte.

Este drumul prin Albania greu pentru o mașină obișnuită?

Nu e greu, e lent. Nu ai nevoie de o mașină înaltă sau de tracțiune integrală pe traseul principal. Ai nevoie de răbdare: drumuri naționale cu o bandă pe sens, treceri prin localități, camioane, porțiuni în lucru. Media reală de deplasare este 45–50 km/h, deci calculează dublul timpului estimat de aplicații — chiar și pe segmentele care arată ca autostradă.

Este Albania sigură pentru turiști?

Din experiența noastră de șase zile, complet. Nu am simțit în niciun moment că suntem în pericol, iar oamenii au fost prietenoși. Mai mult: nu am avut nicio tentativă de păcăleală, nici la preț, nici la schimb valutar. Am plătit fără probleme atât în leke, cât și în euro, iar în majoritatea locurilor am plătit cu cardul.

Ksamil sau Durrës?

Depinde ce cauți. Durrës are nisip fin, mare caldă și intrare foarte lină în apă — ideal pentru copii mici — la prețuri mult mai mici. Ksamil are cel mai frumos peisaj din tot circuitul, apă turcoaz și o stațiune mult mai vie, dar plajele sunt mici, private și scumpe, iar „nisipul” e de fapt pietriș foarte fin. Noi am preferat Ksamil și e singurul loc la care vrem să ne întoarcem, dar Durrës e varianta mai practică și mai ieftină cu copii sub cinci ani.

Cât durează drumul din Ksamil până în București?

Noi am făcut 17 ore și jumătate, plecând la 5 dimineața și ajungând acasă în jurul orei 22:30, cu două opriri scurte. Traseul: Sarandă, granița Qafë Botë, Igoumenitsa, Egnatia Odos până la Salonic, apoi nord spre Bulgaria și podul Giurgiu–Ruse. Dacă poți, împarte-l în două zile — noi l-am asumat doar pentru că era ziua de întoarcere.

Merită Albania comparativ cu Croația și Muntenegru?

La turismul de litoral, în opinia mea, Albania câștigă detașat: plaje mai bune, apă mai caldă și tarife la jumătate sau chiar sub jumătate. Comparația care spune tot: o rundă de cafea și sucuri pe terasa din vârful Muntelui Srđ, deasupra Dubrovnikului, ne-a costat 26 de euro. Un prânz complet pentru patru persoane la Vlorë a costat 23 de euro. Croația și Muntenegru câștigă însă clar la infrastructură, la orașe istorice și la calitatea serviciilor.

A 23-a țară europeană. Adică exact la jumătatea drumului

E un lucru pe care l-am realizat abia acasă, când am pus vacanța asta în socoteala mai mare: Albania este al 23-lea stat european pe care l-am vizitat.

Europa are, în funcție de cum le numeri, în jur de patruzeci și cinci de state. Ceea ce înseamnă că, după cincisprezece ani de drumuri, de circuite și de vacanțe, sunt exact la jumătatea drumului spre a vedea toată Europa.

Nu mi-am propus asta niciodată ca obiectiv. Nu am o listă lipită pe frigider și nu bifez țări ca să bifez. Dar cifra are ceva liniștitor în ea: jumătate făcută, jumătate încă în față. Iar partea a doua e, probabil, cea mai interesantă — pentru că locurile ușoare, cele la care ajungi din reflex, sunt deja bifate. Ce rămâne cere mai multă curiozitate și drumuri mai lungi.

Vacanța asta a adăugat cinci noi la listă, dar mi-a lăsat două datorii clare în regiune: Kosovo și Macedonia de Nord, cele două pe care le-am tăiat din itinerariu pentru că ocolul până la Skopje îmi rupea tot ritmul. Sunt primele candidate pentru vara viitoare, poate legate cu întoarcerea în Ksamil.

Iar acum întrebarea pe care ți-o pun ție.
Dacă ar fi să alegi tu a 24-a țară din drumul meu prin Europa — care ar fi? Și, mai important, de ce? Scrie-mi în comentarii. Citesc tot, iar de câteva ori am schimbat efectiv planul de vacanță pornind de la o sugestie primită aici.

Ai făcut sau plănuiești acest traseu? Spune-mi în comentarii și ce ai schimba la itinerariu — mai ales dacă ai reușit să prinzi și Kosovo sau Macedonia de Nord.