Cam de 10 ani scriu pe blogul ăsta despre locurile pe care le vizitez. Aproape 400 de articole despre locuri văzute prin România, sau prin alte țări. De și mai mulți ani însă, se fac vreo 14, de când m-am mutat în București, „vizitez”, cam la 2 săptămâni un loc special. Îmi este greu să spun că îl vizitez, pentru că atunci când intru pe Giulești mă simt ACASĂ.

Nu am scris vreodată despre experiențele avute lângă Rapid. Cei care simt la fel știu foarte bine că aceste emoții sunt extrem de greu de descris. Dar, în câteva luni Rapidulețul nostru împlinește 100 ani, iar acesta este modul meu de a-mi manifesta iubirea necondiționată față de el.

Nu o să fie vreun „Glasul roților de tren”, sunt scriitori cu har, care au cuvinte mai alese. Este doar declarația unui băiat din peluză, unul dintre cei mulți, care dorește să spună LA MULȚI ANI clubului său.

De ce Rapid?

Nu știu!!! Este vreun rapidist care știe exact unde și când a prins microbul? Unii poate știu. Sunt rapidiști din tată în fiu, aduși pe stadion de mici. Acolo este lesne de înțeles. Nu ai cum să ajungi pe Giulești, ca țânc și să nu rămâi fascinat de cântecele celei mai frumoase galerii din România.

Dar nu este cazul meu. Nu m-am născut în București, iar până la 19 ani nu călcasem pe vreun stadion. Tata este dinamovist, de televizor, iar în micuțul oraș de provincie nu erau atât de mulți rapidiști care să mă fi ademenit. În grupul meu de prieteni nu erau fani înfocați, ai oricăruia dintre „granzi”.

Totuși, pe la 8-9 ani m-am declarat Rapidist. Nu știam eu mare lucru, însă Rapid doar ce luase titlul și spulberase Steaua într-o Supercupă cu 5-0! De ce simțisem o imensă bucurie în suflet nu știu, dar așa a fost să fie.

Ce îmi mai amintesc din acele vremuri este că auzeam la TV cum fanii echipei din Ghencea strigau pe stadion către antrenorul lor: „Piți, de sărbători, să dea Dumnezeu să mori”. Vorbe oribile aduse unui simbol al echipei lor. Ce suporteri pot cânta așa ceva? Dar rapidiștii erau altfel, ei își respectau valorile.

Nu pot să spun că am vreo amintire legată de titlul din 2003, încă eram la stadiul de simpatizant. Dar dragul de această echipă a crescut când am fost eliminați în play-off de Liga Campionilor de Anderlecht. Și ce meci a fost ăla.. Aveam 2-0 și eram cu 1 pas și jumătate în grupele Ligii, a elitei fotbalului mondial. Atunci am văzut pentru prima dată cum Rapidul te duce de la extaz la agonie, când la final, tabela avea să arate 3-2 pentru belgieni, iar noi eram eliminați.

Unii poate renunță să mai urmărească, după o așa dezamăgire.. Dar nu rapidiștii. Din contră, am învățat că „Ăsta e Rapidul din Giulești/ Iubește-l și-ai să-nnebunești”.

În 2006 deja nu mai eram simpatizant, ci mă consideram fan. Chiar dacă nu călcasem încă pe Giulești, nu văzusem echipa pe viu, dar urmăream toate meciurile la TV. Și ce trăiri am avut în acel sezon european!

De când am venit prima dată pe Giulești..

Trecerea de la stadiul de fan, la cel de suporter, l-am făcut în 2009 când m-am mutat în București. Vă spun sincer că nici nu mai știu cu cine aveam meci, când am venit pentru prima dată. Nici nu conta! Eram pe vechiul Giulești, despre care citisem în cartea lui Nea Vanea!
Pe vechiul Giulești, ale cărui tribune scorojite și îmbătrânite fuseseră martore driblingurilor lui Baratki, golurilor lui Ion Ionescu, sau paradelor lui Rică. Iar în mintea mea fredonau doar versurile „De când am venit prima dată pe Giulești/ M-am îndrăgostit de-o echipă ca-n povești”..

De atunci și până acum mi-am luat locul în peluză, printre cei din brigăzi. Nu sunt genul ultras, însă printre ei te simți mai puternic, simți că nimic nu te doboară. Iar când auzi sunetul de tobe, nu ai cum să nu te dai mai aproape.

Întâmplare: în urmă cu puțin timp, am mers la primul meci de handbal, în Polivalentă. Juca Rapid, proaspăt campioană la fete, cu echipa CSM-ului, în Supercupa României. Mi-am luat bilet pe ultima sută de metri, chiar în acea zi. Nu am mai găsit loc în peluză, așa că am cumpărat la tribună. Nu era îndoială că toată sala o să fie vișinie. Dar nu era ca în peluză. Totuși, aveam ocazia să văd, din exterior, galeria noastră. Din momentul în care au început să bată tobele și băieții să cânte primele versuri, m-am dezlipit instant de scaun și am mers lângă peluză! Cum aș putea să stau pe scaun, să privesc meciul liniștit, când peluza nord cântă??

„Am căzut, ne-am ridicat și mereu am luat-o de la început”

Din 2009, de când am început să merg la meciuri, ca abonat, că deja nu mai puteam să mă lipsesc de farmecul vieții, echipa nu s-a bătut pentru titlu cu șanse reale. Din contră, lucrurile au mers din rău, în mai rău pentru Rapid.

Am simțit că „suntem singuri împotriva tuturor” fix acum 10 ani. În sezonul 2012-2013 terminam la mijlocul campionatului, însă am fost retrogradați din cauze financiare. În cele din urmă s-a inventat un baraj mincinos, pe care ai noștri l-au câștigat contra Concordiei. Am jucat 2-3 etape din sezonul următor în prima ligă, ca apoi să fim retrogradați la loc, în toiul competiției. Dacă citeam așa ceva prin cartea lui Ion Chirilă, aș fi crezut că le mai înflorește..

Cun un an înainte avusese loc „Cazul bricheta”.. Off Lovine.. Off Deacone… Vai, Rapidule!

Reveniți după un an de pribegie în liga secundă, am retrogradat de această dată pe cale sportivă. Echipa nu era cea mai bună, iar gravele probleme financiare aveau să fie din ce în ce mai evidente.

În 2016 Rapidul avea să intre în faliment. Cei care mă cunoșteau de suporter înfocat, mă tot întrebau spre ce echipă mă orientez acum. Ce întrebare mai era și asta? Un rapidist nu se dă după cum bate vântul. Nu mai susțineam pe nimeni, dacă așa era să fie.

În perioada asta, singurele bucurii era să mai ascult pe youtube cântecele lui Rappa și Leasă, sau filmări cu peluza noastră. Deși era mai mult o tortură, dacă mă gândesc mai bine.

Și la bine și la greu, Rapid este clubul meu..

Totuși, Rapidul nu a murit. O societate comercială poate să falimenteze, dar spiritul nu. Și nu unul atât de puternic precum al echipei de sub Grant. Am pornit, așa cum este logic, din terenurile mocirloase ale ligii a 5-a. Erau vreo 3 Rapiduri, iar suporterii dezbinați. Cu siguranță cea mai neagră perioadă din istoria de 100 de ani. Și noi am trăit-o pe viu.

Din liga a 4-a, când s-a creat un proiect ce părea serios, am început să revin pe stadion. Nu am lipsit de la meciul de pe Național Arena contra celor de la CSA, unde, în postură de oaspeți, am transformat stadionul național într-o mare vișinie. Peste 30.000 de rapidiști au strigat atunci că Rapidul a renăscut!!

După ce generațiile anterioare de rapidiști bătuseră toate recordurile de asistență, ne venise și nouă rândul. Am spulberat orice record la nivel de ligă a 4-a!

Au urmat meciurile de ligă a 3-a, apoi cele 2 sezoane grele de ligă a 2-a, prin Regie. Ce meciuri nebune au fost și acolo. Jocul scârțâia de cele mai multe ori, pierdeam cu ultima clasată, la noi acasă, iar rapidiștii aveau să ceară demisia lui Pancu, simbolul nostru. Însă niciodată nu s-au auzit scandările grobiane pe care le aminteam la începutul acestui text. Rapidiștii nu sunt așa!

Și iată-ne din nou unde ne este locul! În prima ligă! După un prim sezon de acomodare, acum ne batem pentru primele locuri. „Și la bine și la rău, Rapid este clubul meu”. Suficient am cântat pentru Rapid la rău, este rândul nostru să cântăm de bucurie!!!

După toate aceste suferințe, unii pot întreba cum de mai suntem rapidiști. Aceștia nu au cum să înțeleagă.

Nu ne-am bătut pentru trofee în acești ultimi ani. Dar altele ne-au fost bucuriile. Când rivalii se luptau pentru titlu, noi îl vedeam pe Șumi cum sărută gazonul Giuleștiului în fața galeriei. Când ei luptau în Europa, noi ne bucuram la revenirea echipei de la 0-2 la un 3-2 contra CFR-ului. Sau meciul nebun cu Gaz Metan, 5-3, cu 2 bijuterii a lui Pancu.

După Rapid-Steaua 5-1 pe Giulești, metroul intră ușor în stația Crângași. Atunci, mecanicul de pe metrou se ridică în picioare și salută rapidiștii de pe peron, iar stația Crângași se cutremura. Acestea sunt momentele care îți rămân în suflet mai puternic decât orice trofeu. Când te iei în brațe cu necunoscutul de lângă tine, la un gol. Astea sunt neprețuite.

Un strigăt din Vechea Troie..

Acum suntem într-un moment favorabil. Avem un stadion nou, cochet, suntem din nou acasă! Le meciul de inaugurare am stat toată ziua acolo. La aniversarea de 99 ani mi-am adus și cei doi copii. Eva de 2 ani și Edi, care avea puțin peste o lună împlinită. Poate unul dintre cei mai tineri suporteri are au ajuns până acum în tribunele Giuleștiului. Viitorul sună bine!

Pe Eva am luat-o și la meciul de cupă cu Afumați și deja a primit o doză mică din „microb”. Nici nu avea cum altfel, primele cântece de leagăn pe care le-a auzit, au fost cele din peluză.

Dacă printr-o minune, aceste rânduri ajung și la jucători. Aveți șansa să deveniți legende! Idoli pentru noile generații. În cele 90 de minute luptați ca niște gladiatori, vrem să mai cântăm și de bucurie! Am fost alături de voi la greu, acum vrem să fiți alături de noi la bine! Luptați pentru noi, noi cântam pentru voi! Luptați pentru istorie, pentru viitor, pentru Rapid, pentru un strigăt din veche Troie!

Piedici vor fi, din toate părțile chiar. Dar dacă nici voi nu aveți susținere, atunci nimeni nu o mai are. Așa, țigani cum ne văd alții, o să fim mereu alături. Chiar, asta mă amuză teribil! Toate galeriile adverse, mai mici sau mai mari, au un singur strigăt când ajung pe Giulești. Iar toate bannerele afișate, repetă mereu aceeași placă, cu tente rasiste. Chiar este singurul lucru de care se pot lega? Toți? Asta ne arată doar că suntem și mai puternici, când singurele lor ironii sunt la nivel rasial. Iar noi îi ignorăm și facem spectacol.

Pe final, vreau să mulțumesc soției, care chiar dacă se mai supără, stă singură cu cei doi copii, până mă întorc noaptea de pe stadion. Dar nu îți face griji, în curând îi iau cu mine, să îți rămână și ție mai mult timp liber :)

Sunt sigur că toți rapidiștii simt la fel. Mai ales băieții din brigăzi, care însoțesc echipa peste tot, au cui mulțumi că „îi suportă”. Mulțumesc tuturor care vin pe stadion și fac cea mai frumoasă atmosferă din România. Mulțumesc celor care au făcut ca Rapid să renască și l-au readus în fruntea fotbalului românesc.

Multumesc, Rapidule și LA MULȚI ANI!!

ÎMPREUNA SPRE 100!! ȘI MAI MULT!!!