TOP 9 locuri BÂNTUITE și BLESTEMATE din București!
Introducere
București, fiind un oraș cu peste 560 de ani de istorie atestată, înțesat de clădiri vechi, biserici, ruine și locuri de detenție, dar și cu o cultură puternic ancorată în tradiția fanteziilor populare, ascunde la fiecare colț o poveste cu fantome, blesteme sau apariții stranii.
Dacă în articolul precedent am explorat TOP 9 locuri bântuite din România – de la Pădurea Hoia-Baciu până la Castelul Iulia Hașdeu – de data aceasta rămânem în Capitală și descoperim 9 locuri din București învăluite în mister, despre care umblă vorba că ar fi bântuite, blestemate sau pur și simplu marcate de tragedii pe care timpul nu le-a putut șterge.
De la cimitirul-muzeu unde își dorm somnul de veci marile personalități ale României, până la subsolurile Palatului Parlamentului unde se spune că ar bântui o femeie în alb și soldați morți pe șantier, iată locurile care fac din București un oraș al poveștilor cu năluci.
9. Cartierul Uranus – locurile rămase din orașul dispărut
Începem topul cu cea mai mare „rană deschisă” a Bucureștiului – cartierul Uranus, un loc bântuit nu de fantome, ci de amintirea a 40.000 de oameni strămutați și a unei lumi întregi rase de pe fața pământului. În anii ’80, pe o suprafață de aproximativ 7 kilometri pătrați din Bucureștiul istoric, buldozerele lui Ceaușescu au pus la pământ peste 9.300 de locuințe, 17 biserici, spitale și instituții întregi, pentru a face loc Casei Poporului, Casei Academiei și bulevardului Victoria Socialismului.
Cei care s-au plimbat noaptea prin parcările dezolante din spatele Casei Academiei sau prin Parcul Izvor – care, până în 1986, era un cartier viu, cu străzi în pantă pavate cu piatră cubică și case interbelice – susțin că au senzația ciudată că pașii le răsună diferit, că aerul e mai dens, că „ceva” îi urmărește. Etnologul Paul Drogeanu, născut într-o casă de pe strada Antim demolată în anii ’80, povestește cum vărul lui a fost trezit într-o dimineață de o macara care îi smulgea acoperișul casei și a trebuit să plece „cu ce avea pe el”.
Locurile rămase pe care le poți vedea și astăzi:
- Plopul singuratic de pe Calea 13 Septembrie – un bătrân plop care crește chiar în mijlocul trotuarului, lângă gardul Catedralei Mântuirii Neamului. Trecătorii îl ocolesc fără să știe că este un supraviețuitor al cartierului dispărut, un martor mut al demolărilor.
- Casa singuratică din spatele Academiei, spre Bragadiru – o casă care urma să fie demolată după ce muncitorii nu mai aveau nevoie de ea. Revoluția din 22 decembrie 1989 a salvat-o.
- Strada Uranus, Strada Sabinelor, Strada Antim – fragmente păstrate în care se mai văd câteva case vechi.
- Mănăstirea Mihai Vodă și Schitul Maicilor – translatate (mutate) și ascunse printre blocuri.
Se spune că o familie întreagă de pe strada Orăscu s-ar fi sinucis după ce a primit ordin de demolare pentru casa în care investise toată viața. Iar în zona din jurul Casei Poporului, fostele conducte de apă ale cartierului mai ies la suprafață printre crăpăturile plăcilor de beton, ca niște vene ale unui oraș îngropat de viu.
8. Cimitirul Bellu – Pantheonul cu cavoul legat în lanțuri
Cimitirul Bellu (oficial Cimitirul Șerban Vodă), înființat în 1859 pe terenul donat de baronul Barbu Bellu, nu este doar cel mai mare loc de odihnă veșnică din București – cu aproximativ 500.000 de oameni înmormântați aici de-a lungul a peste 160 de ani – ci și un veritabil muzeu în aer liber, unde își dorm somnul de veci Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Nichita Stănescu, Toma Caragiu, Maria Tănase, dar și boieri, bancheri și personalități controversate.
Dar dincolo de Aleea Scriitorilor și de monumentele celebre, Bellu ascunde câteva locuri cu poveste neagră.
Cavoul Iuliei Hașdeu este cel mai misterios loc din cimitir. Fiica savantului Bogdan Petriceicu Hașdeu a murit la doar 19 ani, răpusă de tuberculoză. Devastat de pierdere, tatăl ei s-a dedicat ședințelor de spiritism și susținea că a comunicat cu spiritul fiicei sale, care i-ar fi dictat planurile cavoului – același cu cele ale Castelului din Câmpina. Pe fronton apare inscripția „Mai șezi puțin!”. Inițial, trupul Iuliei era păstrat într-o casetă de cristal, pentru ca tatăl să poată privi spre fiica sa. Cavoul a fost vandalizat de mai multe ori, iar într-un episod cumplit, a dispărut chiar craniul Iuliei. Este cel mai vandalizat monument din cimitir, iar de mulți ani trecătorii îl văd legat cu lanțuri.
Monumentul familiei Poroineanu – o capodoperă a sculptorului italian Raffaello Romanelli – este învăluit într-una dintre cele mai cunoscute legende ale cimitirului. Se spune că Constantin Poroineanu, moșier bogat din Caracal căsătorit la București, ar fi avut la Paris o aventură cu o franțuzoaică din care s-a născut o fetiță. Ani mai târziu, fiul său Sergiu pleacă să studieze la Paris, se îndrăgostește și aduce în țară o tânără franțuzoaică pe care vrea să o ia de soție. Doica familiei descoperă adevărul: cei doi erau frați. Disperat, fratele și-ar fi împușcat sora și apoi s-ar fi sinucis. Istoricii spun că nu este decât o legendă inspirată de monumentul cu femeia pe catafalc și bărbatul îngenuncheat – dar atmosfera locului o întreține.
Monumentul Sofiei Mavrodin – tânăra alpinistă moartă la 28 de ani – are forma unei stânci pe care fata se cațără spre înaltul cerului. Legenda spune că tatăl, om bogat, ar fi cărat bucată cu bucată stânca pe care fiica s-a prăbușit, până la mormântul ei. „Doamna cu umbrelă”, statuie funerară a tinerei profesoare belgiene Katalina Boschott, ar veghea (după unele povești) o iubire interzisă. Iar la „cei doi frați” – grup statuar din marmură neagră – candelareasa Frusina Tănase a născocit poate cea mai tulburătoare poveste a Bellului.
7. Mănăstirea Văcărești – locul fostei mănăstiri „blestemate” să dispară
Mănăstirea Văcărești a fost, până la demolarea ei criminală din 1986, „cea mai izbutită biserică din lumea ortodoxă”, după cum o numea marele arhitect G. Cantacuzino. Construită între 1716 și 1736 de domnitorul fanariot Nicolae Mavrocordat în stil brâncovenesc, cu o suprafață de 18.000 de metri pătrați, era cea mai mare mănăstire din sud-estul Europei.
Aici a fost adăpostită una dintre cele mai mari biblioteci ale epocii, o tipografie care a scos cărți de mare valoare și o școală de limbă greacă. Mavrocordat însuși a murit aici în 1730, răpus de ciumă, și a fost îngropat în biserica ctitorită de el. Trei domnitori și 23 de mitropoliți, episcopi sau patriarhi se odihneau între zidurile mănăstirii.
Apoi a venit blestemul. Secularizată de Cuza, transformată în închisoare politică, Văcăreștiul a devenit un loc al suferinței. Aici au fost închiși legionarii, comuniștii (inclusiv Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu însuși, în 1940) și nenumărați deținuți politici, până în 1948 când ultimul preot, părintele Dumitru Argint, a fost arestat.
Pe 2 decembrie 1984, Nicolae și Elena Ceaușescu vizitează mănăstirea. Ceaușescu propune patriarhului Iustin Moisescu să facă acolo Institutul Teologic, dar acesta refuză să primească în starea în care se afla. Iritat, dictatorul ordonă demolarea. Se spune că Ceaușescu ura locul pentru că aici fusese închis în tinerețe.
Memorii semnate de Constantin Noica, Geo Bogza, Mihai Șora, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Răzvan Theodorescu, Dinu C. Giurescu și mulți alții n-au putut opri masacrul. În septembrie 1985, Sergiu Nicolaescu turnează acolo scene cu tancuri și aruncătoare de flăcări pentru filmul „Noi, cei din linia întâi”, fracturând crucea de marmură a ctitorului Constantin Mavrocordat.
În septembrie–decembrie 1986, buldozerele și macaralele lucrează zi și noapte. Zidurile pe care utilajele nu le pot dărâma sunt aruncate în aer cu dinamită. În ianuarie 1987 cad ultimele piese: biserica și galeria estică. Arhitectul Gheorghe Leahu, care a documentat dramatic distrugerea, povestește că soldații care păzeau șantierul jucau fotbal cu un craniu de om dezgropat din mormintele mănăstirii.
Astăzi, pe locul mănăstirii se află Sun Plaza Mall. Bucureștenii care trec prin Piața Sudului spun că, în nopțile cu lună plină, se aud încă pași și clopote din pământ – fantome ale unui loc ucis nu doar fizic, ci spiritual.
6. Spitalul Filantropia – născut din ciuma lui Caragea, blestemat de fondatorul său
Spitalul Filantropia, înființat în 1813 prin hrisovul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea la inițiativa medicului Constantin Caracaș, a fost primul spital civil modern din România. Este astăzi cea mai veche maternitate din țară, cu peste 200 de ani de istorie neîntreruptă. Dar puțini bucureșteni știu cu ce preț a luat naștere acest „Spital al Iubirii de Oameni”.
Filantropia s-a născut din apocalipsă. În 1812, odată cu venirea pe tronul Țării Românești a domnitorului fanariot Caragea, a izbucnit „ciuma lui Caragea” – una dintre cele mai mari catastrofe medicale din istoria Bucureștiului. Boala a fost adusă, se spune, chiar de unul dintre oamenii din suita domnitorului, mort pe drum de la Constantinopol. Între 1812 și 1814, ciuma bubonică a omorât 40.000 de bucureșteni – jumătate din populația orașului – și 70.000 de oameni în toată Țara Românească.
În punctul de maxim al epidemiei, mureau 300 de oameni pe zi. Spitalele Colțea și Pantelimon, singurele din oraș, au fost rapid suprapopulate. Cioclii (membrii „breslei cioclilor”, înființată la finalul secolului XVII tocmai pentru asta) mergeau cu căruțe din casă în casă și colectau cadavrele. Mirosul de putrefacție devenise parte din viața de zi cu zi a Bucureștiului. În toamna lui 1813, atât de multe cadavre se acumulau încât singura soluție au fost gropile comune, săpate la marginile orașului și acoperite cu var.
În acest infern, doctorul Constantin Caracaș – român macedonean, doctor în filosofie și medicină la Viena, medic-șef al orașului București – decide să fondeze un spital nou. Nu ca să facă bani. Ci ca un act de credință în umanitate. La 30 iulie 1813, în plină ciumă, domnitorul Caragea emite hrisovul de înființare. Spitalul, denumit inițial „spitalul nemernicilor săraci” (în sensul vechi de „străini, cerșetori”), urma să primească bolnavi „de ambele sexe, fără nici o deosebire de religie, rasă, naționalitate sau patimă”. Și fără plată.
Ironia tragică? Pe 31 octombrie 1828, Constantin Caracaș, fondatorul spitalului care lupta cu epidemia, a fost răpus el însuși de ciumă. Și-a sacrificat viața pentru oamenii pe care a vrut să-i salveze.
Dar adevărata aură de mister a Filantropiei nu vine din pereții maternității funcționale, ci din trei corpuri abandonate aflate chiar lângă ea, în paragină de peste 30 de ani. Construite în 1938, aceste clădiri au găzduit în comunism Institutul de Fiziologie „Daniel Danielopolu”, iar din 1973 până în februarie 1989 au funcționat ca Institutul Oncologic București – locul unde mii de bolnavi de cancer veneau să primească diagnostic și tratament. Aici au murit oameni. Mulți oameni.
După 1989, când activitatea Institutului Oncologic a fost mutată la Fundeni, clădirile au rămas pustii. Bloggerul Alex Iacob de la Reptilianul.ro, care a intrat în 2013 în clădirea dezafectată, povestește atmosfera apăsătoare: „Poarta era deschisă, nu erau paznici. Pur și simplu am intrat, am făcut câteva fotografii, am ajuns pe acoperiș”. Holuri goale, saloane cu paturi ruginite, geamuri sparte prin care lumina se filtrează ca într-un film de groază, seringi periculoase aruncate pe jos, aurolaci adăpostindu-se în camerele unde se făceau cândva analize medicale. Locul a devenit un magnet pentru exploratori urbani și pasionați de paranormal.
Și mai e ceva. Foarte aproape, pe Bulevardul Ion Mihalache nr. 89-91 – la mai puțin de 1 km de spital – se află Cimitirul Israelit Filantropia, inaugurat în 1865, „cel mai sălbatic și mai trist loc din centrul Bucureștiului”. Un cimitir al evreilor așkenazi, copleșit de vegetație, cu monumente prăbușite la cutremurul din 1977, cu 127 de morminte îngropate într-o groapă imensă în partea din spate, plină acum de apă, stuf și păsări care nu se văd nicăieri în oraș. „98% dintre mormintele de aici nu mai au aparținători”, spune fostul administrator al cimitirului. Aici se află mormântul lui Mihail Sebastian, al lui Iosif Sava, al lui Nicolae Cajal – și, printr-o coincidență macabră, mormântul unui bărbat pe nume Adolf Hitler (un pălărier evreu mort la sfârșitul secolului XIX).
În 1940, primarul G.I. Vântu primise ordinul lui Antonescu de a expropria și a desființa trei cimitire evreiești: Sevastopol, Filantropia și Bellu. Wilhelm Filderman, președintele Federației Comunităților Evreiești, a trimis un memoriu disperat: „Religia noastră ne interzice a deshuma morții (…) Morții au tot atâta drept la respect cât și cei vii”. Cimitirul Filantropia a fost cruțat. Cel din strada Sevastopol a fost șters de pe fața pământului în 1942-1943.
În interiorul maternității funcționale există însă și un loc cu o poveste salvatoare: Capela Sfinților Cosma și Damian, fostul baptisteriu, ascunsă în comunism sub pereți falși de către conducătorii spitalului care voiau să o protejeze. Acolo s-a amenajat un birou al aparatului de conducere. După 1990, picturile murale realizate în 1885 de Gheorghe Ioanid (în stilul școlii Tattarescu) au fost scoase la lumină și restaurate. O biserică care a supraviețuit ascunsă în zidul propriu, aproape ca o apariție – așa cum și sufletele celor 40.000 de victime ale ciumei lui Caragea, îngropate în gropi comune sub București, n-au dispărut niciodată cu adevărat.
5. Vila Minovici (Vila cu Clopoței / Vila Neodihnei)
Cunoscută ca „Vila cu Clopoței” datorită celor 40 de clopoței din cristal atârnați în turnul foișor (care, atunci când adia vântul, sunau dulce și se auzeau atât din interior cât și de afară), Vila Minovici a fost ridicată în 1905 de arhitectul Cristofi Cerchez, la comanda doctorului Nicolae Minovici, fratele celebrului medic legist Mina Minovici.
Vila se află lângă fântâna Miorița, în apropierea Gării Băneasa, și găzduiește astăzi Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici”. O casă superbă, în stil neoromânesc, cu arhitectură impresionantă și colecții de etnografie.
Atunci de unde misterul? Începem cu cealaltă denumire a vilei: „Vila Neodihnei”. Nicolae Minovici venea aici să lucreze ore în șir, fără pauze, neobosit, la cercetările lui de medicină legală. Iar Nicolae Minovici nu era un medic obișnuit. Pentru a studia spânzurarea, el însuși s-a spânzurat de 12 ori, sub atenta supraveghere a colegilor săi, pentru a putea descrie cu exactitate ce simte un om în acele momente. Studiile sale despre spânzurare au rămas piese de referință în medicina legală mondială.
Dar adevărata poveste sumbră vine de la fratele său, Mina Minovici, fondatorul Institutului de Medicină Legală din 1892 – cel mai modern din Europa la acea vreme. La intrarea în Muzeul Mina Minovici (cu acces închis publicului) te întâmpină trupul mumificat al lui „nea Costică”, un bărbat care a fost portar al institutului timp de 40 de ani și care, prin testament, și-a donat trupul pentru a fi mumificat după metode egiptene. Stă vertical, în spatele unui geam gros, fără ochi, „privind” lumea vie printre pleoade uscate.
Aici se găsesc craniile bandiților celebri ai începutului de secol XX: Terente, Niculiță, Petre zis Cetrică, Gherasim, Ogaru, Șegor – studiate de Mina Minovici care îmbrățișa teoria lui Lombroso despre „omul delincvent”. Tot aici sunt expuse hainele ciuruite în care a murit Armand Călinescu, asasinat de legionari, și colecția de tatuaje – bucăți de piele umană în pioneze, unele colorate cu sânge uman.
În plin comunism, în 1985, Institutul Mina Minovici a fost dărâmat fără să se țină seama de originalitatea arhitecturii și de faptul că fusese primul din lume, copiat de americani și de egipteni. Vila Minovici a supraviețuit, dar atmosfera ei – mai ales în nopțile când se țineau Sânzienele în grădina muzeului – rămâne încărcată de o magie aparte și o liniște care ascunde, parcă, șoaptele celor care au trecut prin laboratoarele fraților Minovici.
4. Hanul lui Manuc – plăcinta cu carne de om și fantomele negustorilor
Construit între 1806 și 1808 de armeanul Manuc Bei (Emanuel Mârzaian), unul dintre cei mai bogați și influenți negustori din Balcani, Hanul lui Manuc este astăzi unul dintre cele mai cunoscute monumente din București, situat pe Strada Franceză 62-64, în Centrul Vechi. Aici a fost semnat în 1812 Tratatul de la București, care a marcat anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus.
Manuc Bei a murit în 1817, în condiții suspecte (otrăvit, după unele surse), iar legenda lui a supraviețuit alături de han. Inițial, hanul era un caravanserai imens: la subsol se aflau 15 pivnițe boltite, la parter 23 de prăvălii, iar într-un tunel subteran încăpeau circa 500 de persoane.
Cea mai macabră legendă urbană legată de Hanul lui Manuc este însă cea a plăcintei cu carne de om. Se spune că prin anii ’20, în zona Hanului ar fi existat o plăcintărie celebră, iar recomandarea casei era „plăcinta cu carne”, făcută după o rețetă secretă. Pe holul ce ducea la baia publică, era instalată o trapă: cei care intrau acolo cădeau direct într-un beci, unde erau transformați în „materia primă” pentru plăcinte.
Mitul a supraviețuit până în jurul anului 1980, când se spunea că la Restaurantul Budapesta din apropiere se servea carne și ficat de om, iar materia primă ar fi fost furnizată chiar de la morga Institutului de Medicină Legală.
În subteranele Centrului Vechi, sub Hanul lui Manuc, există conform scrierilor un canal care pleacă de la Curtea Domnească a lui Țepeș și ajunge în trei direcții: la Universitate, la Casa Poporului și în Parcul Tineretului (la fosta mlaștină Cocioc). Tunelurile permiteau boierilor să ascundă lucruri de preț și să fugă de dușmani.
Iar pe strada Franceză, la nr. 13, foarte aproape de Hanul lui Manuc, se află „Casa cu 203 fantome” – fostul orfelinat al lui Stavrache Hagi-Orman, despre care legenda spune că își omora copiii prin foamete și sete, doar pentru plăcerea sadică de a-i auzi țipând. 203 copii ar fi murit aici. Petrecăreții din zonă susțin că au auzit, în nopțile târzii, voci de copii strigând: „Apăăă, vrem apăăă!”.
3. Mănăstirea Chiajna – ruina blestemată cu clopotul fantomatic
Despre Mănăstirea Chiajna am scris pe larg într-un articol dedicat, dar nu putea lipsi din topul locurilor bântuite din București. Ridicată între 1780 și 1790 de doi domni fanarioți – Alexandru Vodă Ipsilanti (care a început construcția) și Nicolae Mavrogheni (care a finalizat-o) – mănăstirea de la marginea cartierului Giulești-Sârbi este probabil cel mai cunoscut loc bântuit din Capitală.
Cu dimensiuni impresionante (43 metri lungime, 17 metri înălțime, ziduri groase de 1-2 metri), Mănăstirea Chiajna era, după Iorga, „cea mai mare biserică pe care am avut-o vreodată în această parte a țării” – mai mare chiar decât Văcăreștiul. Și totuși, blestemul ei a făcut ca preoții să nu apuce niciodată să o sfințească.
În 1811, în timpul războiului ruso-turc, un detașament otoman a confundat-o cu o cetate (datorită zidurilor masive) și a bombardat-o. Sătenii din împrejurimi se adăpostiseră înăuntru și, de frica turcilor care urmau să intre, au luat clopotul din turlă și l-au aruncat în Dâmbovița (sau, după alte variante, l-au îngropat). De atunci, se spune, mănăstirea a fost blestemată.
Mai târziu, în 1792, ciuma a lovit zona. Mitropolitul Cosma Popescu, refugiat la Chiajna, a murit aici. Iar arhiereul Mănăstirii Sărindar, care îl vizitase, a fost cuprins de leșin în noaptea aceleiași vizite și a murit în drum spre București.
Legendele mănăstirii Chiajna sunt printre cele mai vii din folclorul bucureștean:
- Clopotul fantomatic – în nopțile cu lună plină se aud bătăi de clopot, deși clopotul nu mai există de peste două secole.
- Umbrele de pe pereți – siluete care apar pe pereții exteriori, fotografiate uneori de exploratori curioși.
- Crimele „blestemului Chiajnei” – în 1967, un tânăr pe nume Chiriță Dumitru a fost găsit mort în apropiere, în condiții ciudate, lovit cu capul de un corp dur.
- Cei doi studenți dispăruți în 1995 – care au alimentat un film realizat în 2008.
Ruinele sunt flancate de două cimitire vechi, iar drumul spre biserică trece practic printre oseminte. În aprilie 2011, locul a fost revendicat de Biserica Ortodoxă, viața monahală a fost reluată, iar în prezent funcționează o nouă mănăstire cu hramul „Sf. Cuvios Ioan Iacob Românul” și „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Dar ruinele rămân – impunătoare, tăcute, blestemate.
2. Fortul 13 Jilava – temnița bântuită de fantomele deținuților politici
Construit între 1883 și 1890 ca parte a sistemului de apărare al Bucureștiului proiectat de generalul belgian Henri Alexis Brialmont, Fortul 13 Jilava era unul dintre cele 18 forturi care înconjurau Capitala. La 15 km sud de oraș, această fortificație în formă pentagonală, săpată la 10 metri sub pământ, avea să devină în perioada comunistă (1948–1989) una dintre cele mai cumplite închisori politice din România.
Aici au fost aduși și torturați mii de oameni: intelectuali, profesori, preoți, foști miniștri, țărani răsculați. Aici a fost executat în „Valea Piersicilor”, pe 1 iunie 1946, mareșalul Ion Antonescu, alături de Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și generalul Constantin Vasiliu. Aici au murit episcopul Anton Durcovici, Toma Arnăuțoiu, monseniorul Vladimir Ghika, și alte sute de personalități ai elitei culturale și politice românești.
Condițiile erau infernale. La sosire, fiecare deținut era obligat să treacă printr-un „tunel” format din gardieni înarmați cu bâte, cozi de topoare, cazmale, mături, vâne de bou și bastoane de cauciuc. Nu scăpa nimeni nebătut. În celulele subterane, la 8-10 metri adâncime, oamenii dormeau pe priciuri de scândură (cei norocoși) sau pe ciment (cei mai mulți). În „reduit”, o cameră de tortură, erau înghesuiți peste 120 de oameni. Cei nou-veniți trebuiau să se târască pe coate până la o „șerpărie” – un loc liber sub primul prici.
Foamea și ploșnițele erau o constantă. Rația zilnică era de 225 de grame de pâine neagră, un terci de mălai cu apă și 7 grame de zahăr, plus o supă cu mațe de viței. Pentru a supraviețui infecțiilor, deținuții zgâriau cu unghiile pereții ca să mănânce mucegaiul (din care se face ampicilina).
„Ne-au tuns și ne-au azvârlit în câte o celulă. Când am intrat în celulă, am crezut că intru în «Azilul de noapte» al lui Gorky. Ceva atât de hidos, o hrubă boltită, vopsită în alb. Pe coridoare era smoală neagră”, povestește Emilian Mihăilescu, fost deținut.
Astăzi, Fortul 13 Jilava este parțial deschis vizitatorilor (cu programare la pjilava@anp.gov.ro). Cei care intră aici, chiar și în plină vară, simt frigul pătrunzător al pereților de beton de la 10 metri sub pământ. Iar în liniștea apăsătoare a celulelor goale, mulți visitori susțin că aud încă șoapte, lanțuri zornăind, plânsete reținute. Reporterii Evenimentului Zilei au descris locul drept „bântuit de fantomele celor care și-au găsit sfârșitul îngrozitor sub pumnii și picioarele torționarilor”.
Ultimul episod în care celulele Fortului 13 au fost folosite politic a fost în decembrie 1989, când câteva zeci de bucureșteni revoluționari au fost aduși și închiși aici. Locul a păstrat fiecare gemăt, fiecare strigăt, fiecare moarte. Și, după cum spun cei care au pășit pragul, încă le mai poate povesti.
1. Palatul Parlamentului – subsolurile Casei Poporului
Pe primul loc nu putea fi decât Casa Poporului, monstrul de beton și marmură care domină Bucureștiul – a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon, cu o suprafață de 365.000 de metri pătrați, peste 1.100 de camere, 86 de metri înălțime deasupra solului și încă 90 de metri sub pământ.
Construit pe locul unde fusese cândva cartierul Uranus, Palatul Parlamentului este, simbolic, ridicat pe ruinele a 9.300 de case, 17 biserici, ale Spitalului Brâncovenesc, ale Mănăstirii Mihai Vodă, ale Stadionului Republicii. Pe ruinele a mii de vieți strămutate cu forța.
Documentele oficiale confirmă 27 de morți în accidente de muncă pe șantier. Dar legendele urbane vorbesc despre mult mai mulți, despre muncitori turnați în beton pentru a păstra tăcerea asupra unor tuneluri și camere secrete. Anca Petrescu, arhitecta-șefă, a respins aceste zvonuri, dar atmosfera Palatului le întreține.
Sub clădire, șapte etaje subterane, ultimul fiind un buncăr antiatomic cu pereți de beton de 1,5 metri grosime, dotat cu pompe suedeze de ventilație și 12 camere de filtre de rezervă. Iar de aici pleacă 20 de kilometri de tuneluri secrete – așa cum a confirmat fostul colonel Nicolae Kovacs – realizate astfel încât să se poată circula prin ele cu mașini cu motor electric. Tunelurile principale leagă Palatul Cotroceni de Academia Militară, de Casa Poporului, de fostul Comitet Central, de Ministerul Apărării și de stația de metrou Izvor. Conform unor surse, ramificațiile ajung până la Palatul Primăverii, Lacul Herăstrău (unde aștepta o șalupă rapidă) și mai departe la aerodromul Clinceni.
Fantomele Palatului sunt printre cele mai cunoscute legende urbane din București:
Anca, fata în rochie cu desen floral. Se spune că Anca, o tânără de aproximativ 20 de ani, ar fi fost răpită de muncitori care lucrau în anii ’80 la Casa Poporului, sechestrată într-o baracă metalică și violată mai multe zile. A reușit să evadeze într-o noapte, dar a căzut într-o groapă plină cu țepușe de fier-beton. Nu a văzut-o nimeni, iar a doua zi s-a turnat beton peste ea. De atunci, paznicii și jandarmii care patrulează în clădire spun că o văd cum apare brusc, în uniformă de vară cu desen floral, cere ajutor și întreabă unde se află – apoi dispare.
Soldații-fantomă care joacă fotbal. Mai mulți paznici au relatat că, în anumite subsoluri, se aude uneori sunetul unei mingi de fotbal lovind pereții. Apar siluete de soldați în termen, în uniforme militare, care joacă fotbal prin holurile pustii și dispar când sunt abordați.
„Pungile reci” – zone din clădire unde temperatura scade brusc, fără motiv, chiar și în plină vară, fără aer condiționat. Aceste zone se suprapun, susțin angajații, cu locuri unde se presupune că au murit muncitori.
Femeia în alb din aripa nefolosită a clădirii, boierul ucis în conac pe locul unde se află acum Palatul, râsetele și șoaptele din sălile goale noaptea – toate fac parte din folclorul Casei Poporului.
Palatul Parlamentului rămâne un simbol al puterii, al megalomaniei, dar și al sacrificiului uman. O capsulă a timpului unde realitatea istorică se împletește cu legenda, iar pereții groși de marmură par să păstreze și astăzi ecourile celor care au murit pentru a-l ridica.
Concluzie
Bucureștiul, ca orice oraș cu o istorie zbuciumată, are partea lui întunecată. De la cimitirul-muzeu Bellu cu poveștile sale de dragoste și moarte, până la subsolurile Palatului Parlamentului unde fantome și legende urbane se împletesc cu adevăruri istorice cumplite, Capitala oferă o galerie întreagă de locuri pentru cei pasionați de mister, paranormal și istorie alternativă.
Indiferent dacă ești sceptic sau crezi în paranormal, vizitarea acestor locuri este o lecție de istorie vie a Bucureștiului – uneori frumoasă, alteori tragică, dar întotdeauna fascinantă.
Care dintre aceste locuri ți-ar plăcea să-l vizitezi primul? Sau ai trăit deja vreo experiență stranie într-unul dintre ele? Lasă-ne un comentariu mai jos!
Poate vrei să citești și…
- TOP 9 locuri bântuite și blestemate din România
- Mănăstirea Chiajna – ruina blestemată din marginea Bucureștiului
- Parcul Tineretului – oaza verde din sudul Bucureștiului
- Parcul Cișmigiu – cea mai veche grădină publică din București
Dacă vrei să explorezi singur aceste locuri misterioase din București și ai nevoie de cazare în Capitală, găsești cele mai bune oferte aici:
Vezi cazare în București pe Booking.com🆕 SECȚIUNE FAQ (Întrebări Frecvente)
Q1: Care este cel mai bântuit loc din București? Cele mai cunoscute legende urbane se învârt în jurul Mănăstirii Chiajna și al Palatului Parlamentului. Mănăstirea Chiajna are aura cea mai puternică datorită statutului de ruină nesfințită, iar Casa Poporului adună pe lângă fantomele soldaților morți pe șantier și pe „Anca”, fata în rochie florală.
Q2: Se poate vizita Fortul 13 Jilava? Da, dar cu programare prealabilă. Trebuie să trimiți un email la pjilava@anp.gov.ro, menționând data, numele vizitatorilor și datele de identitate. Vizitele au loc de luni până vineri, între orele 08:00–14:00.
Q3: A mai rămas ceva din Mănăstirea Văcărești? Locul fostei mănăstiri este astăzi ocupat de Sun Plaza Mall din Berceni. Câteva fresce, capiteluri și coloane salvate sunt expuse la Muzeul Municipiului București și la Palatul Mogoșoaia. Documentele și imaginile de arhivă pot fi văzute la Muzeul Municipiului.
Q4: Cimitirul Bellu se poate vizita gratuit? Da, intrarea în Cimitirul Bellu este liberă, fără taxă. La intrare există un panou cu personalitățile înmormântate și zonele lor. Cele mai vizitate trasee includ Aleea Scriitorilor, Aleea Actorilor, cavoul Iuliei Hașdeu și monumentul Poroineanu.
Q5: Există într-adevăr tuneluri secrete sub Casa Poporului? Da. Existența tunelurilor a fost confirmată de fostul colonel Nicolae Kovacs și de arhitecta Anca Petrescu. Vorbim de aproximativ 20 km de tuneluri care leagă Palatul Cotroceni, Academia Militară, Casa Poporului, fostul Comitet Central și Ministerul Apărării. Există și un buncăr antiatomic cu pereți de 1,5 m grosime.
Q6: Care este povestea reală a plăcintei cu carne de om de la Hanul lui Manuc? Este o legendă urbană din anii ’20 care a supraviețuit până în comunism. Nu există dovezi istorice. Cea mai recentă variantă spunea că la Restaurantul Budapesta din apropiere se servea carne de om provenită de la morga Institutului Mina Minovici – o legendă alimentată de proximitatea geografică și de fascinația bucureștenilor pentru macabru.
Q7: Mai pot vedea ceva din cartierul Uranus demolat? Da, există câteva supraviețuitori: plopul singuratic de pe Calea 13 Septembrie, casa solitară din spatele Casei Academiei, fragmente de străzi vechi pe Antim, Sabinelor, Uranus, plus bisericile translatate Mihai Vodă și Schitul Maicilor. Proiectul „Uranus Acum” (uranusacum.ro) oferă o arhivă completă cu hărți și povești.
